Zilnic, reușește să mă surprindă. Uneori, cu chestii mărunte, ștrengărești, precum furatul unui tablete de ciocolată de pe masă sau cu o îmbrățișare surprinzătoare, venită parcă de nicăieri și transformată într-o mare dovadă de iubire pură.
Alteori, zici că este un om mare, cu o experiență de viață de zeci de ani. Scoate niște idei din căpșorul ăla mic, de mă crucesc. Și atunci rămân perplex și mă minunez. Și mă bucur, în sinea mea, ce copil superb am.
Toți copiii sunt așa și fiecare cioară își laudă puiul. Îmi spun asta, de fiecare dată când mă uimește, ca să nu exagerez cu laudele la adresa ei. Știți voi chestia cu urcatul la cap.
Totuși, nu pot să mă abțin și să nu împărtășesc cu voi câteva dintre „perlele” emise de Sophia, la ultima călătorie cu avionul. A fost un moment important pentru ea și entuziasmul i-a umplut tot căpșorul. Nu i-a tăcut gura nicio secundă, nu a dormit deloc, deși am călătorit noaptea. Pur și simplu, a fost o fericire continuă!
„Zici că-mi face masaj!”- așa a descris zuza mea de cinci anișori jumate momentul în care pilotul a pornit motoarele și le-a turat, pregătindu-se de decolare. Mda, e și asta o formă de a descrie un moment pe care adulții îl trăiesc cu inima în sân și strâng mânerele scaunelor ca și cum ar fi sfintele moaște.
Ea n-a avut nici cea mai mică temere. Ba din contră.
Apoi, în timp ce urcam spre zece mii de metri, s-a lipit de geamul din dreptul scaunului ei. Nici nu s-a pus problema vreo secundă ca ea să stea în altă parte decât la geam. Deși, evident, noi am fi vrut-o între noi.
„Uite, am găsit casa noastră! E acolo, în stânga!”. Deși era noapte și se vedeau doar câteva luminițe îndepărtate, Sophia era convinsă că a reperat unde locuim. Nu i-am pus la îndoială convingerea și am aprobat-o ca un tată iubitor ce sunt. „Da și uite și covrigăria din colț!” și descrierea precisă a Sophiei, plină de detalii pe care era convinsă că le are în fața ochilor chiar în acele momente, a continuat, minute bune, până am ajuns deasupra norilor.
Și atunci a venit „lovitura”, cea mai tare replică, cea care m-a făcut, de altfel, să scriu acest articol:
„Suntem deasupra norilor. Crezi că îl vom întâlni pe Doamne, Doamne?” !!!!!!!!
Zbang! Ne-am uitat unul la altul, adică eu la maică-sa și ea la mine, de-a dreptul siderați! Și am pufnit amândoi în același timp: „Poate, totuși, nu-l întâlnim azi!”. Și ne-a lovit un râs puternic, de veselie amestecată așa cu o doză de… nesiguranță și incertitudine.
Mai târziu, i-am mai povestit puțin despre Dumnezeu și îngeri și despre cum stau eu, dar nu prea deasupra norilor.
În paralel, mai ales maică-sa, o întreba din timp în timp: „Ți-e cald, ți-e frig, ți-e sete, ți-e foame, vrei ceva?”. Știți voi, întrebările alea pe care le pun toți părinții, când vor să-și știe copiii bine. Numai că, evident, într-o astfel de situație, erau cam dese.
Cam prea dese, căci, la un moment dat, exasperată că-i întrerupeam magia zborului cu avionul, a concluzionat: „Știu că e prima dată când zbor, dar nu înțeleg de ce părinții mă bat așa de tare la cap: ți-e frig, ți-e sete, vrei ceva? Ți-e rău, ți-e sete… Voi nu înțelegeți că nu-mi trebuie nimic?”.
Am înțeles și am tăcut. Am lăsat-o cu povestea pe care și-o construia minut cu minut, milă cu milă. Și, totuși, ceva nu am priceput: când oare s-a făcut atât de mare? 🙂
Voi când ați rămas cu gura căscată ultima oară în fața copiilor voștri? Împărtășiți cu mine!