Când spunem „copil mic”, nu avem aşteptări foarte mari. Ştim că trebuie să avem grijă de ei, să le asigurăm tot confortul, să le oferim tot ce au nevoie, să le ghidăm paşii, să îi învăţăm ce e bine, ce nu, să le explicăm şi să le explicăm din nou. Am mai zis eu că puştii ăştia mici sunt ca nişte bureţei dornici să absoarbă tot ce avem noi mai bun.
Eh, aşa se face că, acum câteva zile, fii-miu mi-a dat toată teoria peste cap. NU trebuie să le explici de multe ori. Ei înţeleg mai bine şi mai repede decât putem noi să ne imaginăm!
Obişnuim să ieşim zilnic în parc unde sunt foarte mulţi copii. Se cunoaşte cu toţi şi mai ales cu cei de vârsta lui socializează foarte bine. Printre ei este şi o fetiţă care vine mereu cu bunica. Îmi dau seama că provine dintr-o familie mai modestă, dar cu toate acestea este super, super educată, drăgălaşă şi, chiar dacă părinţii nu pot să îi ofere multe lucruri materiale, de la cele morale nu au făcut rabat.
Noi, când mergem în parc, zici că ne mutăm. Ducem după noi biciclete, motociclete, maşini, jucării de împins, de tras, de zornăit, cam toate pe care le târăşte fii-miu după el. Pe lângă asta, mama lui ne pregăteşte şi câte ceva de-ale gurii: grisine, biscuiţi, banane, pere, mere, cam tot ce i se pare ei că ar vrea prinţul să mănânce la joacă.
Din dorinţa de a-l învăţa că trebuie să împartă, îl încurajez să îşi împrumute jucăriile, să fie sigur că şi le va primi înapoi, să întrebe înainte să ia ceva de la alt copil, iar, atunci când deschidem punga cu bunătăţi, să împărţim şi cu ceilalţi copii tot ce ne-a pus mami. Primim şi noi de la alţi copii, dăm şi noi la rândul nostru. Până aici, perfect.
Vă spuneam despre fetiţa din parc. Bunica ei nu aduce cu ea mai nimic când vine la joacă. Maximum am văzut-o cu o pungă de pufuleţi din care îi dă copilei moderat. Aia mică, o pofticioasă şi jumătate. Când ne apucam de ronţăit, era prima spre care îl îndrumam pe fii-miu să îi ofere ceva bun. La început, o făcea doar dacă îl rugam frumos… Normal… Nu e o fire prea darnică atunci când vine vorba de mâncare… Nu îmi făcusem un scop din asta, dar îl atenţionam să nu o sară de la marea împărţeală.
În urmă cu câteva zile, când ne-am întâlnit cu cea mică în parc, fii-miu a văzut-o, a venit glonţ la mine şi mi-a cerut să desfac punga cu bunătăţi de la mami. Mi s-a părut suspect şi l-am lăsat să văd ce face şi ce are în cap.
A desfăcut punga, s-a uitat, a luat o nectarină, vreo doi trei biscuiţi şi le ţinea strâns la piept. Cu ochii scruta parcul. A văzut-o pe cea mică la o distanţă considerabilă de el, a fixat-o cu privirea şi glonţ s-a dus la ea. I-a pus în mânuţe bunătăţile şi uitându-se în ochii ei i-a spus poruncitor: „Papă!”. S-a întors cu spatele şi a venit la mine.
Eu eram fără cuvinte.
Copilul meu a ţinut minte. Copilul meu, la doar doi ani, a înţeles tot ce i-am spus atâtea zile la rând şi a acţionat conform a ceea ce a simţit. Mi-a crescut inima în mine. L-am pupat pe creştet şi nici nu a fost nevoie să îl felicit. S-a uitat el la mine si mi-a zis: „Baio, Dudu!” (Bravo, Tudor). Am pufnit în râs şi ne-am continuat joaca.
După vreo jumătate de oră sau ceva de genul, fetiţa, sătulă de la nectarină şi biscuiţii pe care i-a devorat lângă bunica ei, s-a apropiat de noi. S-a urcat pe motocicleta prinţului şi din buzunarul rochiţei a scos un pufulete. I l-a dat lui fii-miu.
Atunci emoţiile au fost şi mai mari… Mai că mi-au dat lacrimile.
Copiii sunt niște suflete pure, pline de empatie şi sentiment. Sunt iubire în stare pură, nealterată, fără limite. Simt mai mult decât credem noi, trăiesc real, sunt vii!
Când se întâmplă câte o chestie de genul acesta stau şi mă întreb cine de la cine trebuie să înveţe ceva.