Copiii necesită în permanență investiții nesfârșite de resurse materiale, intelectuale și de mult-mult timp. Pe vremuri, se făceau mulți copii ca să te ajute în bătătură, la câmp și, inevitabil, să-ți dea o cană de apă la bătrânețe.
Îmi place foarte mult proverbul indian care spune: „Un copil este un oaspete în casa ta: hrănește-l, îmbracă-l, învață-l și lasă-l să plece”. Dar pentru orice părinte acest „lasă-l să plece” este foarte greu de acceptat. „Dar cum rămâne cu efortul depus pentru copil? Nu am dormit atâtea nopți din cauza lui?”, se întreabă atâția părinți, vorbind despre copiii lor „nerecunoscători”, așteptându-și binemeritata cană cu apă de la bătrânețe.
Doar că, cei care spun asta uită că nu sunt singurii, toți părinții din lume nu dorm noaptea când copiii lor sunt mici: fie că aceștia au colici, febră sau le cresc dinții. Cu toții trecem printr-un ciclu similar, aici nu există exclusivitate. Au stat nedormite stră-stră-mamele noastre și vor face nopți albe stră-stră-copiii noștri. Este cursul firesc al vieții.
Doar că, părintele, apăsând pe sentimentul de vinovăție, pare să-i prezinte copilului o factură: „Uite, cât am făcut și am cheltuit, iar acum este rândul tău să-mi returnezi timpul, atenția, banii și energia ta.” Dar nu ar trebui să funcționeze așa.
De ce nu e drept să așteptăm recunoștință din partea copiilor noștri?
-
„Datoria” este imposibil de achitat
Nici copiii noștri și nici noi nu vom putea niciodată să ne răsplătim pe deplin părinții. Ei ne-au dat cel mai prețios lucru posibil – viața. Acesta este un cadou pe care copiii nu îl vor putea plăti niciodată. Nu există nimic pe lume care să echilibreze un astfel de dar. În plus, dacă se vor uita mereu „în urmă”, de unde vor obține resurse pentru dezvoltarea personală și pentru propria familie?
-
Copilul nu ți-a cerut să se nască
Părinții au decis că vor avea un copil. Copilul nu și-a dorit să vină pe lume și să „aibă” părinți.
A fi părinte și a aduce o persoană vulnerabilă în această lume înseamnă că ți-ai asumat acest lucru și ai fost de acord să-i asiguri un trai decent și să-l protejezi. Aceasta este o responsabilitate, nu un act de caritate. Iar această responsabilitate este reglementată juridic. Conform Codului Civil, „părinţii au dreptul și obligația de a creşte copilul, îngrijind de sănătatea şi dezvoltarea lui fizică, psihică şi intelectuală, de educaţia, învăţătura şi pregătirea profesională a acestuia. Părinții sunt obligaţi, în solidar, să dea întreţinere copilului lor minor, dar și pe cel major, dacă se află în continuarea studiilor, până la terminarea acestora, dar fără a depăşi vârsta de 26 de ani.”
Dar, eu personal cred, că suntem părinți cât trăim, cum de altfel rămânem copii cât ne sunt părinții în viață.
-
Vor plăti dublu
Fiecare generație își va canaliza resursele și va transfera ceea ce „datorează” părinților lor unei noi generații, adică urmașilor lor. Vor petrece și ei la rândul lor nopți nedormite, vor „pierde” timp, nervi și bani, vor uita de ei, vor fi săptămâni în care nu vor avea viață socială sau vor renunța la propriile aspirații pentru binele copilului.
Dacă le vor întoarce și părinților recunoștința, nu se vor mai putea uita cu toată forța în față, acolo unde îi așteaptă cu adevărat niște ființe mici, drăgălașe și neajutorate, care au mult mai mare nevoie de ei.
Ce ar trebui să faci ca părinte ca să nu-i ceri „cana de apă”?
#Nu-ți construi viața doar în jurul copilului
Mai ales dacă el este singur la părinți. Când o clădire stă pe o singură coloană, este destul de firesc ca atunci când coloana începe să se cutremure, întreaga structură să se prăbușească. Adică, pentru o mamă (=clădire) este destul de greu de suportat plecarea la studii a singurului său copil (=pilonul).
De aceea, pentru a nu ne prăbuși după despărțirea de copii, trebuie să ne organizăm foarte bine și din timp pe mai multe capitole – relații personale, activități preferate, hobby-uri, prieteni.
Este foarte important să nu uiți de tine. Când o mamă crește singură trei copii mici, este, desigur, mai dificil. Dar chiar și în această situație, poți să te bucuri de viață și să nu renunți la micile tale bucurii. Fie că este o prăjitură savurată vinerea după masă, fie un film o dată pe lună sau o carte citită când îi aștepți să iasă de la engleză. A-ți nega ceva de dragul unui copil și apoi a-i reproșa asta este un fel de practică sado-masochistă sofisticată de neiertat.
#Nu-l sufoca
Nu pune presiune pe copil și nu avea prea multe așteptări, poate fi o povară insuportabilă pentru el. Din dragoste și din grijă excesivă copilul se poate simți sufocat, încât să vrea să fugă. Așa apar copiii „nerecunoscători” care abandonează, se îndepărtează, sună rar și decid singuri cum să-și trăiască viața.
O mamă care își sună de 10 ori pe zi băiatul și inventează motive să-l cheme la ea, nu va reuși să și-l apropie, ba din contră. La un moment dat, balonul se va sparge și sigur nu părintele va avea de câștigat.
#Recunoștința nu este egală cu „trebuie”
Recunoștința este o emoție sinceră, este aprecierea pe care o simte o persoană ca răspuns la o faptă bună tangibilă sau intangibilă. Recunoștința care nu este exprimată independent și liber nu va părea autentică.
Ești recunoscător cuiva care te-a ajutat sau a făcut ceva bun pentru tine. O persoană te ajută în mod intenționat, altruist, sincer, poate chiar în detrimentul propriilor beneficii. Și pentru acest lucru nu cere nimic în schimb.
În mod conștient, înțelegem că acel om nu era obligat să ne „dea” timpul, ajutorul sau bunurile sale și, prin urmare, îi suntem recunoscători pentru bunăvoința arătată.
Să presupunem că unul dintre membrii familiei tale a făcut ceva bun pentru tine, dar din anumite motive nu i-ai mulțumit imediat. Poate ai fost ocupat, prea obosit sau prea entuziasmat. Atunci acest om vine la tine și îți zice: „Ce nerecunoscător ești!”
Îți mai vine să-i mulțumești pentru gestul lui? Brusc, acțiunea lui nu mai pare altruistă. Recunoștința era așteptată și cerută de la tine. A făcut ceva bun pentru tine, dar în același timp, te și obligă să-i mulțumești pentru asta. Nu mai există o emoție caldă, rămâne doar un sentiment ofensator.
Când ne învinovățim copiii pentru că nu apreciază eforturile pe care le-am depus de-a lungul anilor, ne considerăm îndreptățiți să primim recunoștință. Simțim că ne datorează ceva. Iar când o și cerem (mai ales pe un ton acuzator), orice dorință de a-și exprima recunoștința dispare în mod natural.
#Separați materialul de sentimente
Nu încerca să cumperi dragostea unui copil cu lucruri, bani sau jucării. Mulți părinți folosesc cadourile scumpe pentru a compensa lipsa de timp și pentru a-și arăta dragostea față de copii. Din păcate, acest lucru îi învață pe aceștia doar că valoarea materială și dragostea sunt una și aceeași.
Timpul petrecut alături de copil este mult mai valoros decât orice smart phone sau lucru de firmă. Amintirile comune îl vor face mai mult să se întoarcă și să revină către tine.
#Dăruiește-i în continuare
Fie că îl ajuți cu sfaturi, fie că îi dai din timpul tău, fie că îi oferi bani când are nevoie sau stai cu nepoții, fă-o la fel ca înainte, din tot sufletul, altruist și fără să aștepți mulțumiri.
# Pune-ți bani la ciorap
Da, da! E foarte important, dacă îți permiți, să ai un fond al tău pentru bătrânețe și pentru a nu-i fi copilului o povară. Dar și pentru a beneficia de o ieșire decentă de pe scena vieții. Îngrijirea unui părinte bătrân și bolnav poate fi extrem de dificilă pentru oricine, de aceea nu pune pe umerii copiilor această sarcină. Sunt instituții cu personal specializat care te pot ajuta pe tine și familia ta. Fie că este vorba de pensiuni pentru bătrâni, fie că ne referim la persoane care vin la domiciliu și te ajută în treburile casnice, la cumpărături sau pur și simplu socializează cu tine.
Recunoștința ar trebui să fie o manifestare spontană și sinceră a aprecierii, nu un răspuns impus. Părinții ar trebui să creeze un mediu în care copiii se simt încurajați să-și exprime aprecierea în mod natural.
Și atunci cum rămâne cu laitmotivul acestui articol – celebra „cană cu apă”? Este obligația copiilor să returneze această datorie părinților lor?
Răspunsul meu este un mare NU! Copiii nu datorează nimic părinților.Nu vă așteptați să vă mulțumească pentru ce faceți pentru ei și nu așteptați recunoștință pentru asta. NU vă datorează nimic. Iar voi aveți dreptul să le dați TOTUL! Și când spun „totul” mă refer la orice bun material sau spiritual pe care îl dețineți, dar în special toată dragostea și experiența voastră. Și, credeți-mă pe cuvânt: este un mare beneficiu și o infinită plăcere!