Mi se întâmplă uneori să mă opresc din tot ce fac și să mă uit în gol. Nu am nicio problemă fizică sau psihică, dar mi se mai întâmplă uneori pur și simplu să spun stop și să-mi iau o pauză.
Eh, în pauza asta mă fulgeră niște gânduri de și eu mă mir de ele. Îmi aduc aminte de ultima năzbâtie făcută de fi-miu, de o situație în urma căreia a mai spus un cuvânt nou, de zâmbetul soției, de mirosul de cafea de dimineață, de foşnetul celui mic prin aşternuturi, de liniștea de acasă, de apa de pe gresie după baia celui mic, de mâna soaţei care mă atinge pe umeri și de vocea ei atât de dragă atunci când mă întreabă dacă îmi e foame.
Toate vin peste mine. Sunt un amalgam de sentimente, de trăiri pe care, dacă aș putea, le-aş desena. Le-aş pune într-un album astfel încât să vadă și alții frumusețea lucrurilor pe care le simt şi le trăiesc.
În momentele acestea zâmbesc tâmp de se întreabă cei din jurul meu dacă sunt proaspăt îndrăgostit sau dacă mi-a venit o idee genială. Unii mă întreabă ce am. Le spun sincer: sunt fericit. Se uită la mine ciudat, unii își mai ridică o sprânceană, alții mă lasă cu ale mele. De cele mai multe ori, însă, sunt întrebat ce mi s-a întâmplat. Ultima oară a fost ieri.
-Ce ai, George, te-a lovit astenia?
-Nope.
-Dar? Ce zâmbești așa și te uiți în gol?
-Sunt fericit.
-Aşa, brusc?
-Nope. Așa sunt eu mereu, dar uneori mă mai dezarmează și pe mine sentimentul.
În momentele acestea, tot ce pot să fac este să mulțumesc. Îmi mulțumesc mie că am fost atât de deștept încât să nu caut perfecţiunea inexistentă a unei relații. Am fost atât de deștept să mă implic cât am putut de mult în viața de familie.
Am fost atât de deștept să știu, să învăț să mă bucur de lucrurile simple: de un zâmbet, de o atingere, de un chiot, de o jucărie chiar și stricată în încercarea disperată a celui mic de a modifica un avion într-o barcă.
Am fost atât de deștept încât să îmi dau seama că viața, fericirea, liniștea se construiesc și nu se primesc gratuit, într-o cutie împachetată frumos. Și nu în ultimul rând îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru că s-a uitat spre mine. Mi-a dat mai mult decât mi-aș fi putut dori vreodată.
În momentele acestea în care cad „în sufletu-mi și-n mintea-mi”, îi mai mulțumesc lui Dumnezeu încă o dată pentru tot ce am. Dacă îi cer ceva? Îi cer. Îi cer să mă țină sănătos, pe ai mei la fel, să mă țină cu mintea limpede să mă pot bucura în continuare, să mă ajute să ţes amintiri alături de ai mei, să creştem împreună, să învăţăm mereu lucruri noi, să ne bucurăm, să ne iubim, să fim uniți.
Azi e 8 martie și, cumva, acest text i-l dedic ei, soției mele, căreia trebuie să îi mulțumesc enorm. De ce? Pentru că mă face să simt toate acestea.
Fără ea n-aş fi fost capabil. Pentru că mă suportă. Nu sunt perfect și nici nu sper că aș putea deveni vreodată. Pentru că e așa cum e ea: perfecţiunea imperfecţiunii mele. E jumătatea mea frumoasă. E jumătatea mea bună. Ea și fiul meu sunt tot ce am mai de preț.
Vreau să îi mai mulțumesc pentru cafeaua delicioasă de dimineață, pentru nopțile în care se trezește la cea mai mică mișcare a celui mic, în timp ce eu nu sesizez nici că e furtună afară. Vreau să-i mulțumesc și pentru zâmbetul ei calm, pentru liniștea care a pus stăpânire pe sufletele noastre, pentru dojenile dese pe care le merit fără echivoc, pentru stângăcia ei, atunci când vrea să îmi demonstreze că poate să facă orice, pentru încăpăţânare, pentru determinare, pentru iscusinţă, pentru energie, pentru că e neobosită, pentru grijă, pentru atenție, pentru că e ea!
E femeia vieții mele, e mama care speram să o aibă copilul meu. E ea, e tot! E femeia pe care o iubesc şi atunci când miroase a tocăniţă sau când are în păr firmituri de covrigi.
Dacă vi se pare că sunt siropos, îmi pare rău că nu simțiţi la fel. Dacă v-a plăcut, adaptaţi textul și dedicaţi-l jumătăţilor voastre perfecte. E 8 martie. O floare, un cadou scump sau ieftin nu le vor umple sufletele mai mult decât sinceritatea voastră. Bine… combinate, garantează succesul deplin.
Iubiți-vă soțiile, iubitele! Faceți-le să se simtă speciale pentru că fără ele rămânem doar niște imperfecţi. Important e să recunoaștem. Eu… recunosc.