România- între șmecherii de la Guvern și bicicleta roz a fiică-mii

Înainte de culcare, Sophia m-a văzut supărat. De abia se anunțase mizeria de la Guvern.

Tati, de ce ești trist?

Iartă-mă, draga mea, dar sunt lucruri de oameni mari.

Hai, spune, că tu îmi povestești tot!

Uite, niște oameni la Guvern au dat o lege prin care îi lasă liberi pe toți cei care fură! (nu aveam cum să-i explic mai simplu de atât pe înțelesul ei).

Și vor putea să-mi fure bicicleta din nou? M-a întrebat ea, lăsându-mă câteva secunde fără cuvinte. Ca să vezi ce conexiuni face! În vară, cineva i-a furat bicicleta roz din fața ușii. Poliția l-a găsit și bicicleta a revenit la noi, după câteva zile.

Trebuia să liniștesc copilul! Nu o privesc pe ea lucrurile astea, mi-am zis. Deși, sincer ne privesc pe toți.

Nu, tati, legea nu e pentru ăia. Ăia cu bicicleta rămân în închisoare. Scapă doar șmecherii!

Sophia s-a dus la culcare liniștită că bicicleta ei este în siguranță. Restul țării, însă, NU.

Sincer, dacă asta este țara în care copilul meu trebuie să viseze la un viitor, mi-e tare, tare groază.

De ce ar mai face ca mine, de ce ar mai vrea să învețe, de ce ar mai vrea să aibă un trai cinstit, de ce ar mai vrea să lupte pentru carieră, pentru idealuri prin muncă, de ce?

De ce s-ar mai chinui cu toate astea, când s-ar putea face „șmecher”? De ce?

De ce să-și mai facă rate, când poate fura liniștită milioane?

De ce să mai facă masterate, când poate conduce mașina cui trebuie?

De ce să mai muncească ore în șir, când poate deveni „secretara” cuiva?

Din noaptea asta, niciun român cinstit nu mai contează. Pentru ei, suntem 0 barat, suntem neica- nimeni.

Din noaptea asta, România este doar a lor, a șmecherilor. Atât! NU a ta, nu a mea, nu a noastră, a celor care am vrut un viitor frumos și corect pentru copiii noștri. NU. Doar a șmecherilor.

Altă întrebare?

Da, bicicleta Sophiei e în siguranță. Dar, mâine, mi-e teamă că se va găsi un șmecher care să-și dorească până și bicicleta copilului. Iar, în timpul ăsta, noi n-am făcut nimic. Noi, ca nație n-am luptat deloc. Poate puțin, arareori și mult prea târziu. Mult prea târziu.