Un nou animăluț, o nouă șansă la fericire

Alertă de gradul 0, soața rămâne fără pantofi și nu are nimic împotrivă!!!

Vă povesteam într-un articol anterior drama prin care am trecut cu pierderea animalului nostru de companie. Da, Maya s-a dus într-o lume, sper, mai bună și a lăsat în urma ei multă tristețe.

Dintre toți, fii-miu a suferit cel mai mult. Mult de tot. Trebuia să facem ceva, așa că am inventat o poveste prin care Maya urma să îi trimită alt cățeluș ca să își aducă aminte mereu de ea și să îi fie mai ușor atunci când se uită la stele să o caute acolo sus…

-Cum facem? Cumpărăm unul? Unde căutăm? Mă întreabă soața după ce am bătut decizia în cuie.

-Am o idee mai bună.

Și amândoi, în același timp am zis același lucru:

-Să luăm de la adăpost.

Sunt atâția câini care au nevoie de o casă. Sunt atâtea suflete chinuite acolo, încât suntem capabili să salvăm unul și așa ne salvăm și pe noi. Știți? Prin fiecare faptă bună pe care o facem ne salvăm puțin câte puțin. Ca oameni.

Gata! Era bătut în cuie, iar eu trebuia să găsesc un adăpost la care să mergem.

În aceeași zi, la muncă, le povesteam colegilor de planul nostru, super entuziasmat. La un moment dat, un coleg cu care nu am tangențe mai deloc vine la mine.

-Te-am auzit că vrei să iei un câine. Așa e?

-Da, pentru fii-miu.

-Te rog, hai să ne ajutăm unul pe altul, vrei?

-Cum să facem asta?

-Uite, cățeaua mea a născut acum o lună și jumătate. Mă așteptam să facă vreo 3 pui. A făcut 9… Ideea e că nu sunt de rasă. Sunt corciți. Samoyed cu Malamut… Se fac mari, George, și, pentru că nu sunt rasă pură, lumea nu îi vrea. N-am cum să îi țin pe toți…

Îmi arată omul poze, mai că mă implora să îi iau un câine.

N-am stat pe gânduri și am acceptat. “Nu salvez două suflete, ci trei”, mi-am zis. I-am zis și soaței, a mea super încântată, la câteva zile am mers după câine. Prima care a venit la mine a fost adjudecată.

Mare caricatură am luat… Blănoasă, jucăușă, vorbăreață din cale-afară și are un ochi albastru și unul căprui. Șuie! Ca toată familia.

Când am adus-o acasă a fost magie pură. Fii-miu era topit și ne spunea non-stop că Maya a trimis-o pe Kira la noi. Da, așa o cheamă pe mica bestie.

Primele zile au fost un deliciu. Cuminte foc blănoasa noastră. Mai că îmi era teamă că o deochi. Soața în delir: “fetița mea” în sus, “fetița mea” în jos. Îi dădea de mâncare din palmă, o ținea în brațe ca pe bebeluși, iar fi-miu nu se dezlipea de ea. Să vă zic că amândoi se dau pe tobogan? Vă zic! Că așa e.

Eh, dar, după ce blănoasa și-a adjudecat perimetrul casei și al curții, să te ții! Nu e zi dată de la Dumnezeu să nu facă vreo nefăcută. Roade tot! Tot! Tot! Absolut tot!

E și răzbunătoare. Dacă o cerți, se răzbună fix pe tine. Ai papuci lăsați aiurea? Să-ți iei adio! Nu găsește vreun papuc? Nicio problemă! Și colțul casei e bun de ronțăit.

La un moment dat mi s-a făcut frică. Am zis că mă pune doamna să plec cu tot cu câine de acasă. Dar ce să vezi? Nici că ridică tonul la ea, ce să o mai atingă din când în când.

-Las-o, George, că nu e problemă. E și ea mică…

Da, viața noastră s-a schimbat radical de când cu blănoasa în curte. Singuri în pat nu mai avem șanse să dormim, șosetele nu mai au pereche de multă vreme, iar dacă vreau să mă întind pe canapea, trebuie să am grijă să nu o ocup pe toată că începe concertul. Da… nu mă mai ceartă doar soața. Acum o am și pe Kira…

P.S Să vă spun cum facem dragoste? Nu vă spun… :))))