Poți să îi explici copilului tău unde pleacă norii. Poți să îi spui de ce se fac gropi în asfalt sau de ce plouă. Însă, este al naibii de greu să îi spui că cineva nu mai este printre noi. Fie el om… sau un animal.
În urmă cu vreo 6 ani, când încă nici nu visam să devenim părinți, un amic ne-a bătut la poartă și ne-a rugat să îi ținem câinele. Un labrador superb, în vârstă de 14 ani. Nu mai avea unde să îl țină. (Mi-a venit să îi sar la gât, dar asta e altă discuție. Eu treaba asta nu o înțeleg. Un animal nu e o șosetă).
Am luat câinele, pe Maya, și am încercat să îi oferim tot ce are nevoie. Ce să zic? Acasă la noi, pe lângă ceilalți doi câini pe care deja îi aveam, pe lângă cele două pisici, Maya a renăscut.
În urmă cu 4 ani, a apărut și Tudor în viețile noastre. De atunci, ne-am zis că ei doi vor fi super prieteni și așa a și fost. Unde era el, era și ea. Dacă el se împiedica, ea era prima care dădea alarma. Nici nu apuca Tudor să plângă și Maya deja lătra. Ce mai? Au fost super buni prieteni. Până la final…
Maya, fiind oricum foarte în vârstă, a intrat pe un drum fără întoarcere. Și s-a întâmplat într-o dimineață, când, în culcușul ei moale, am găsit-o “dormind”. Doamne, nu mai știam cum să facem, ca Tudor să nu o vadă așa. Ne-am dat peste cap, l-am luat cu vorba, ne-am grăbit să ieșim din casă, spre grădiniță, ca să putem sări ușor peste ritualul lor de dimineață în care se mângâiau, își urau o zi bună si inevitabil, Tudor, îi spunea foarte serios: “Să mă aștepți, vin repede!”.
De ce am procedat așa? Pentru că eram în șoc. Da, ne așteptam să se întâmple, dar știți cum e… niciodată nu ești pregătit 100% pentru așa ceva.
Seara, când ne-am strâns acasă, l-am luat pe Tudor la o discuție care a sunat cam așa:
-Tudor, ai văzut că Maya nu mai e în curte.
-Da, tati. Unde e? Unde doarme?
-Uite, Maya nu mai e aici la noi în curte. Maya e…
-Dar unde e? Unde s-a dus?
-Uite, acolo sus, pe cer, se văd stelele. Una dintre steluțele acelea e Maya. S-a dus acolo sus ca să te vadă mereu și să aibă grijă de tine.
-Dar de ce a plecat?
-Pentru că era bătrână, tati, și o dureau picioarele și nu mai putea să alerge. Și s-a dus sus la cer, s-a făcut steluță, și acum nu o mai doare nimic.
-Dar eu pot să o mai văd?
-Da, poți. În fiecare seară te uiți pe cer și o vezi. Uite, e steluță acolo sus.
-Care?
-Care vrei tu să fie.
Cumva, a înțeles. S-a împăcat cu ideea și am crezut că trauma nu va fi așa de mare. Dar n-a fost așa…
Copilul parcă nici chef de joacă prin curte nu mai avea. Nu mai era acolo Maya ca să se alerge… Întreba de ea mereu, ba chiar vărsa și o lacrimă. Cu toate că noi eram acolo, cu toate că ne jucam cu el mereu, prietena lui, Maya, nu mai era lângă el.
Doamne, am suferit și noi de nu pot să vă descriu în cuvinte. O prindeam pe soață pe la colțuri cum vărsa o lacrimă când îi vedea bolul de mâncare pe gresie. Însă cu suferința lui fii-miu nu s-a comparat nimic…
Într-o seară, punctul culminant: l-a apucat un dor de cățelușă, încât lacrimile i se rostogoleau pe obraji. Nu mai știam ce să facem. Cumva, cumva l-am liniștit, ne-am uitat la poze, la filmări și a adormit.
-Trebuie să facem ceva. Zice soața.
-Ce să facem? Să lătrăm? Eram ironic că și pe mine mă supăra situația asta.
-Hai să luăm un câine.
Soața era șmecheră că Maya noastră nu a stricat nimic prin casă, nimic prin curte. Era înger pe pământ.
-Tu știi ce înseamnă câine mic?
-Ce?
-Roade tot!!!
-Eh, lasă-mă. N-o fi chiar așa de rău.
Și… am fost de acord. Am luat câine! O corcitură haioasă între Samoyed și Malamut. Cum am ajuns la ea, vă povestesc data viitoare. De la Dumnezeu a venit. Sunt sigur!
Cum e? Cum ne-a schimbat viața nouă și implicit a copilului, vă spun data viitoare.
P.S: Noi suntem tare animal friendly și credem cu tărie că un copil crește armonios și sănătos dacă are un prieten patruped în jurul lui. Îl învață atât de multe interacțiunea cu un animal încât transformarea e fabuloasă. Atașamentul? De nedescris.
Dacă cumva sunteți pe punctul de a-i face copilului vostru un prieten de acest fel, nu ezitați. Da! Cu toate riscurile. Și moartea, ca și nașterea fac parte din viață. Exact ca zambetul, lacrimile, fluturii în stomac sau un miros apetisant.
Și viața e așa frumoasă. E păcat să nu fie plină!