N-o să îmi învăţ lecţia niciodată. Dar niciodată! Îmi tot repet:
- Încearcă să fii cât de sincer poţi cu copilul tău.
- Nu denatura adevărul.
- Spune-i verde în faţă, pe înţelesul lui, cum stă treaba.
- Nu inventa poveşti doar pentru că e copil. E om şi înţelege.
Eu, sincer, încerc să mă ţin de plan. Nu prea inventez poveşti cu zâne, nu vine niciun bau-bau la noi acasă, nici Moşul nu-l ocoleşte dacă nu e cuminte, nu îl dau nici la străini dacă mă supără. Cumva evit tertipurile astea “bune de spus copiilor” dar am avut şi eu o abatere.
Vă povesteam aici cum a decurs la noi discuţia despre sex şi cum a apărut el pe lume. Aici n-am putut să fiu cât se poate de explicit că m-a luat discuţia pe nepregătite şi a fost primul lucru care mi-a venit în cap.
L-a impresionat atât de tare povestea mea cu magia, cum a apărut el la mami în burtică, cum l-am ţinut prima oară în braţe, cum a fost povestea apariţiei lui din prea multă dragoste, încât ne punea să îi spunem povestea asta în fiecare seară, înainte de culcare.
Insista mult pe partea în care, printr-o magie, după o îmbrăţisare puternică între mine şi soaţă, a apărut el la mama lui în burtică. L-a fascinat treaba asta.
Vă daţi seama cam cât ni se umplea sufletul de bucurie văzându-l fericit, văzând că se simte important, iubit. Nici noi nu ne mai încăpeam în piele de bucurie.
Eh, zilele au trecut, noi am tot spus povestea, nu ni s-a părut nimic neclar în ea, am zis că şi piciul are imaginea limpede despre tot ce i-am povestit.
Vezi să nu…
Într-o dimineaţă mergeam noi liniştiţi la grădiniţă.
-Tati, ce crezi? Mâine aveţi spectacol de magie la grădi. Ce fain o să fie, să vezi!
-Eu nu vreau.
-De ce?
-Că nu vreau!
Am zis că l-a luat pe “nu” în braţe pentru că nu prea avea chef de grădi în ziua aia. Am lăsat-o baltă.
Seara când am ajuns acasă, iar i-am spus de spectacol. Când a auzit, a luat o figură posomorâtă şi cam “îngândurato-speriato”.
-Eu nu vreau la magie, tati.
-De ce, măi, puiule? L-am luat în braţe ca să putem elucida spaima asta pe care o emana.
-Nu vreau, tati. Nu vreau.
-Da, înţeleg, dar trebuie să existe un motiv, nu?
-Eu nu vreau să îmi pună magicianul nimic în burtică.
Şah mat! Tăiat de respiraţie! Ameţeală! Scurs viaţa din mine! Sângele îngheţat! Maxilarul blocat! Mintea în ceaţă.
-Ce ai spus? Cum adică să îţi pună magicianul ceva în burtică?
-Păi n-ai zis tu că eu am ajuns în burtică la mami printr-o magie?
Na belea ce îţi e şi cu poveştile astea pe care tu le vrei frumoase şi fascinante… Să te speli, George, cu ele pe cap!
Am rezolvat cumva situaţia, i-am explicat cum stă treaba, că magia dintre părinţii lui n-are nicio legătură cu magicianul de la grădiniţă (Doamne, ajută-ne!) şi cred că a înţeles. S-a înseninat la faţă şi s-a bucurat de spectacol la maximum.
Acum ne face numere de magie. Multe numere de magie. Foarte… multe…
P.S: Aveţi grijă ce le povestiţi copiilor că uite, o puteţi păţi. Şi apoi să văd cum scoateţi cămaşa. 🙂