Fiică-mea e un copil fericit, e clar! Se vede asta din fiecare zâmbet de-ale ei și zâmbește aproape tot timpul. Sper eu că asta se datorează și nouă, părinților ei, care ne petrecem cam tot timpul cu ea.
La rândul nostru, ca părinți, încercăm să zâmbim alături de ea și să-i oferim un mediu plin de dragoste. Ne pupăm mult, ne ciupim, ne smotocim, ne bucurăm unul de altul.
De curând, însă, am simțit că mor puțin. Da, am simțit că ceva din sufletul meu se rupe și că se duce în trecut. Un ceva care mi-a fost tare trag și pe care nu-l voi mai avea niciodată. Un lucru, de care, ca tată, eram tare legat.
E vorba despre „bebelușenia” copilului meu. Nu există cuvântul în dicționar, e un termen inventat, pe care îl cunoaște fiecare părinte ce-și ține copilul mic în brațe. E acea dependență pe care o are copilul de tine, adultul, dependență care te face să te simți minunat. Îl iei în brațe și simți că doar acolo e locul lui. Și el simte la fel. Sunteți legați unul de altul, într-o relație extrem de puternică.
Doar timpul e cel care o învinge, timp care trece, fără să-ți dai seama, extraordinar de repede. Parcă ieri adormea pe pieptul meu. Acum s-a tuns.
Da, ăsta a fost șocul care mi-a declanșat melancolia. Sophia a mers cu maică-sa la coafor.
Până acum, au mai mers la coafor, dar doar mami își făcea transformări radicale. Sophiei i se lua puțin din vârfuri.
Până la ultima oprire, însă. Nu vă spun cât de mult țineam eu la cosițele fetiței mele. Eu o spăl pe cap și credeți-mă că i-am văzut fiecare fir cum crește de la lună la lună.
Au decis împreună, însă, că e momentul unei schimbări. Sophia a vrut să se tundă scurt, așa pe rotund, cum a văzut la o prietenă mai mare. Și am primit poza asta, eu fiind la birou.
Mi-e greu să vă redau în cuvinte ce am simțit. Mi-au dat lacrimile. Da, undeva în colțul ochilor, au apărut două picături de lacrimă pe care n-am putut să le opresc.
Copilul meu s-a făcut mare! E o constatare pe care nu și-o dorește niciun părinte. Dar timpul trece și ajungi și la concluzia asta. Copilul meu s-a făcut mare! E domnișoară și are preferințe la coafuri. Și ia decizii singură! Și nu mai e dependentă de mine!
E greu sentimentul ăsta. E o apăsare mare pe suflet, când te gândești cât de repede a trecut timpul, că și tu ai îmbătrânit, că nu știi unde s-au dus niște ani.
Sophia e fericită cu noua ei tunsoare. Spune că i se vede zâmbetul mai bine. Și eu sunt fericit de fericirea ei. Dar, totuși: copilul meu s-a făcut mare! Unde s-au dus anii ăștia?!
PS: Nu e o tragedie ce s-a întâmplat, iar eu nu sunt un plângăcios. Dar dați-mi voie să mă smiorcăi puțin chiar și de un motiv aparent banal.