Mă consider un om corect, onest şi de cuvânt. De regulă, când promit un lucru, fac tot posibilul să îl duc la bun sfârşit. Asta îmi e piatră de căpătâi, aşa am fost învăţat acasă.
Am cunoscut dezamăgirea de multe ori fiind construit aşa, dar am trecut peste. Am cernut prietenii, am analizat situaţii, am luat decizii, dar de la deviza “promisiunea e promisiune” nu m-am abătut.
În consecinţă, nu puteam să fiu altfel tocmai cu fii-miu, nu? L-am învăţat încă de mic că, la noi în casă, “promisiunea e promisiune”. Nu ne abatem de la ea, mai bine nu promitem, dacă nu suntem siguri că putem să facem un anumit lucru. M-am ţinut cu dinţii de treaba asta şi na, firesc, fiind mic, a fost o lungă luptă şi încă războiul nu e câştigat pe deplin. Are doar 3 ani… Mai muncim!
Mereu am crezut că puterea exemplului e cea mai bună. Au fost situaţii în care am promis că îi cumpăr un banal ou de ciocolată şi… am uitat. M-am întors din faţa casei pentru că “promisiunea e promisiune”. Am promis că îi cumpăr bicicletă. M-am ţinut de cuvânt. Am promis că, dacă se tunde, îi cumpăr jucăria pe care şi-o doreşte. Am făcut în aşa fel încât să-i sădesc prin exemple sau verbal că “promisiunea e promisiune”.
Eh, să-l vedeţi voi pe fii-miu cum îşi cântăreşte opţiunile atunci când îl întreb dacă promite un lucru! E haios tare. Spre exemplu acum e muşcat de ţânţari. Ceva de vis.
-Tati, te rog să nu te mai scarpini.
-Nu mă mai capin. (Nu mă mai scarpin)
-Promiţi?
Tăcere! Ştie şi el, dragul de el, că aşa ceva nu poate să promită. Abia mă abţin eu om mare, dar el?
Eh, cu respectarea promisiunilor automat vin şi dezamăgirile. Nu mă aşteptam însă ca ele să vină în cazul lui atât de devreme… Situaţia, minoră, dar a contat enorm în sufletul lui.
Concret:
Am ieşit în parc cu bicicleta. Al meu, la un moment dat, s-a plictisit şi avea chef să se joace prin tobogane. Un băieţel a venit glonţ la el când l-a văzut că se dă jos din şa şi i-a cerut bicicleta.
-Cici nupte, bine? (Cinci minute, bine?)
-Da, 5 minute o iau doar.
-Poniţi? (Promiţi?)
-Da! Şi dus a fost.
S-a dus fii-miu pe tobogane, s-a dat în leagăn, a alergat, s-a distrat, s-a jucat, dar a fost mereu cu ochii pe băieţelul de pe bicicletă. Au trecut mult mai mult decât cele 5 minute promise, dar na… el nu are încă noţiunea timpului. La un moment dat, a considerat el că cele “cici nupte” au expirat şi s-a dus să îşi recupereze bicicleta. Băieţelul respectiv nici că îl băga pe al meu în seamă. Îi auzeam doar:
-Îmi dai becheta? A tecut cici nupte. (Îmi dai bicicleta? Au trecut cinci minute.)
-Nu ţi-o dau!
-Ai ponis! (Ai promis)
-Am minţit!
Aici s-a declanşat haosul în sufletul lui. Cum adică a minţit? Cum adică nu îşi ţine promisiunea că el a fost învăţat că promisiunea e promisiune. Ce e cu nedreptatea asta? S-a lăsat cu lacrimi, s-a lăsat cu confuzie. Am aplanat conflictul, bicicleta a ajuns la noi şi am pornit spre casă. În maşină, am încercat să îi explic pe limba lui că nu toată lumea îşi respectă promisiunile, că, în viaţă, mai sunt şi nedreptăţi. A înţeles? Cred că ceva, ceva s-a lipit de el pentru că într-un dialog cu mama lui l-am auzit:
-Mami, tu să nu mă supei (superi). Pomisiunea e pomisiune. Sa nu mă supei! (superi)
Da, mai trebuie să cizelam pe ici pe colo, mai trebuie să lucrăm puţin şi la nuanţe, dar sunt bucuros că l-am învăţat ceva ce-i va rămâne în top pe lista de principii: “promisiunea e promisiune” orice ar fi!