V-am mai spus că omuleţii ăştia mici mă lasă deseori fără cuvinte, nu? Da, sigur v-am mai spus. Eh, mă repet: am rămas din nou fără cuvinte.
De regulă, considerăm că, în interacţiunea cu oamenii, cuvântul în sine e cel mai important. Mereu trebuie să ai grijă ce spui, cum spui, ne alegem cuvintele cu grijă, ne gândim la conotaţii, la înţelesuri, la subtrat, la ce transmitem. Da, mare bătaie de cap, dar aşa ne-am obişnuit.
Ei bine, fii-miu mi-a demonstrat că sunt un bleg şi că asta n-are nicio legătură cu el. Cum? Fooooarte simplu…
Am fost plecaţi în vacanţă într-o ţară străină. Turişti? Cu duiumul. Naţionalităţi? Total diferite. Români? Deloc.
Dragul de el se putea înţelege prin cuvinte doar cu noi. Dar cum era şi firesc s-a plictisit şi văzând atâţia copii în jurul lui, sociabil fiind, s-a dus glonţ la joacă.
-Ce o discuta el cu copiii ăştia? Mă întreabă soaţa.
-Habar nu am, îi răspund. Chiar sunt curios.
Se întâmpla în a doua seară de vacanţă. Eram la una dintre cele trei taverne aflate în staţiunea respectivă şi toate erau cumva poziţionate în cerc, astfel încât, în mijloc, prichindeii aveau loc berechet să alerge.
S-a dus prinţul lângă copiii care alergau de colo, colo. Prima oară s-a apropiat timid, pesemne încerca să înţeleagă ce vorbesc. Văzându-l stingher, soaţa s-a apropiat de el şi şi-a dat seama că acolo niciun copil nu vorbea aceeaşi limbă. Măi, maximum doi se înţelegeau prin cuvinte. N-a apucat soaţa să îi zică nimic, că o fetiţă s-a şi apropiat de el, i-a zis ceva în limba turcă, l-a luat de mână şi dus a fost. A mea a rămas cu buza umflată şi s-a întors la masă cu coada între picioare.
-Habar n-am, George, cum se înţeleg, că fetiţa vorbeşte turceşte. Limba asta încă n-a învăţat-o al nostru.
Ne-am uitat la copii ca la filmele străine, vă jur. Am stat la terasa aceea vreo două ore şi nici că s-a apropiat de noi. Ştiţi ce făceau copiii ăştia mulţi? Râdeau! Râdeau cu gura până la urechi! Se jucau! AU JUCAT ŞOTRONUL!!!! Unul l-a desenat, a sărit şi toţi ceilalţi după el! Au stabilit REGULI!!! Le-au respectat! Nu s-au certat! Nu s-au împins, nu s-au bătut. Au împărţit jucării şi mâncare! Ce au reuşit să înţeleagă unii de la alţii? Mai ştiţi replica din filmul Tarzan?
-Me Tarzan, you Jane?
Eh, cam aşa a fost şi la ei.
Mă uitam şi nu îmi venea să cred! Simplitatea lucrurilor, firescul era chiar sub ochii mei şi îl savuram din plin. Eram mut de uimire şi mă întrebam:
- Eu aş fi putut să socializez atâta timp cu nişte oameni fără să înţeleg ce spun?
- Eu aş fi putut să mă distrez atât de tare cu nişte oameni fără să înţeleg ce spun?
- Eu aş fi vrut ca timpul să se oprească în loc?
- Eu aş fi vrut să mai stau? Să nu plec acasă?
- A doua zi aş mai fi întrebat de acei oameni?
- Aş mai fi vrut să mă văd cu ei?
- Aş fi mers în acelaşi loc doar să văd dacă acei oameni mai sunt acolo?
Singur mi-am răspuns: probabil că… nu. Fii-miu în schimb le-a bifat pe toate! Şi l-am încurajat, i-am ţinut isonul. Rezultatul a fost cât se poate de simplu: 7 zile s-a distrat alături de nişte copii pe care probabil n-o să-i mai vadă şi pe care doar ştie cum îi cheamă, însă, sunt sigur că a rămas cu amintiri frumoase chiar şi fără cuvinte.
Asta mi se pare fabulos: cum copiii ne dau zilnic lecţii. Important e doar să le vedem. Cum copiii ne arată că lucrurile, uneori, doar noi adulţii le complicăm. Cum fericirea e chiar în faţa noastră şi ne e atât de la îndemână.