Mă gândesc cu groază că vine cea mai frumoasă perioadă din an- Crăciunul. De ce mă gândesc cu groază? Păi e simplu. Moş Crăciun iar îi va lăsa lui fii-miu o sumedenie de cadouri prin casele bunicilor, ale rudelor şi ale prietenilor şi, într-un final, toate vor ateriza la mine în sufragerie unde şi acum abia mai am loc să intru.
Maşini, drujbe, ciocane, corturi, cuburi de construit, motociclete mai mici sau mai mari, un taxi, un atv, table de desenat, camioane, o piscină cu bile, fructe din lemn, cărucior, bebeluş şi vreo trei mingi, toate sunt la mine în sufragerie. Când sunt în dezordine, pur şi simplu, nu ai loc să intri.
Cumva noi ne-am obişnuit cu ele şi parcă nu ne mai deranjează atât de tare slalomul, dar ne ridicăm semne de întrebare atunci când vedem ce ochi mari fac musafirii noştri. Ştiţi cât de mari? Cam cât cepele alea sănătoase. Nu m-aş fi mirat să se întâmple asta dacă cei care au avut reacţiile astea nu ar avea copii, dar au… Asta e tragedia!
Acestea fiind spuse, am intrat cu soţia în puţină panică la gândul că şi anul acesta Moş Crăciun va fi foarte darnic.
-Unde le mai punem, iubito? Unde? O să ajungem să dormim în baie.
-Nici acolo nu mai avem loc…
Gata! Revoluţie în casa lui Tătar şi alta nu. Am zis că începem să dăm din jucării. Dar n-am vrut să o facem aşa pe şustache, am vrut ca cel mic să înveţe ceva din toată procedura şi treaba cu donatul să devină o tradiţie. Dar cum să-l motivăm? Cum îl facem să înţeleagă? Cum îl facem să nu se supere? Cum îl facem să vadă pozitivul din toată schema?
Ne-am perpelit, ne-am gândit şi, într-un final, am zis aşa:
-I-o spunem direct, fără artificii, simplu ca “bună ziua” că trebuie să eliberăm gazonul că altfel ne mănâncă jucăriile.
Aşa am făcut. L-am prins pe pici fix într-un moment în care ne cerea cu ardoare o anumită jucărie văzută într-o reclamă la TV.
-Sigur, pui. Tata îţi cumpără acele cuburi care îţi plac atât de mult, dar trebuie să faci şi tu ceva la schimb.
S-a uitat la mine cu nişte ochi mari şi curioşi. (Înţelege exact ce vreau să îi spun.)
-Ştii că prietenii tăi de pe stradă, “Gigel” şi “Ionel”, nu au atât de multe jucării ca şi tine, da? Părinţii lor nu au aşa mulţi bani ca să le cumpere…
-Da.
-Uite, alegi tu de aici 5 jucării de care nu mai ai nevoie, le punem într-o pungă, le ducem lui “Gigel” şi lui “Ionel”, iar apoi mergem direct la mall şi cumpărăm cuburile. Vrei?
-Nu! Ale mele!
-Da, tati, sunt ale tale, dar cu multe nu te mai joci de foarte mult timp. Nu mai bine le facem o bucurie şi lui “Ionel” şi lui “Gigel”, iar tu primeşti o altă jucărie?
-Nu!!!
Copilul răspundea monosilabic pentru că nu ştia cum să reacţioneze. N-am mai insitat pe subiect în ziua aceea, dar a doua zi am reluat discuţia. L-am văzut că începe să caute printre jucării. Le-a cântărit din privire, le-a ordonat, le-a sortat şi apoi a luat-o de la capăt.
“Gata, iau taurul de coarne”, mi-am zis.
-Hai, tati, ce jucării dăm ca să putem cumpăra cuburile de construit?
S-a uitat serios la mine şi ferm, mi-a indicat câteva jucării. Erau mai mult de 5, aşa că succesul operaţiunii m-a uimit. Am luat totuşi doar 5, le-am pus într-o pungă, am bătut la poarta lui “Ionel” şi “Gigel”, le-am dat jucăriile şi via mall să ne ţinem de promisiune.
Da, sunt tare mândru şi în ritmul ăsta, până când Moş Crăciun va face o mare orgie sub brazii bunicilor, a rudelor şi a prietenilor, sufrageria mea va fi muuuult mai aerisită!
Recomand cu căldură această strategie tuturor celor care se identifică în poveste. 🙂
Voi ce alte strategii ați aplicat? Sau, încă nu reușiți să găsiți metoda?