Am să vă mărturisesc ceva, momentul în care m-am simțit cel mai dobitoc părinte din istorie. Încerc să-mi cresc copilul într-un stil de parenting blând și cu multă dragoste. Dar, o dată am uitat. A fost singura dată când am țipat la copilul meu.
Spărsese un pahar. Și am țipat la ea.
Trei luni mai târziu, da, după 3 luni!!!, fata mea îi scria lui Moș Crăciun. Și, alături de păpuși, joculețe și plușuri, copila mea a scris că își dorește ca Moș Crăciun să le aducă părinților ei un set nou de pahare!
Trecuseră trei luni! Iar ea încă simțea traumele pe care i le-a provocat țipătul meu! Trei luni, un singur țipăt. Și o mare traumă pe sufletul ei inocent.
….
Titlul nu-mi aparține. Sunt cuvintele Oanei Moraru, pe care am întâlnit-o la o conferință Kinderpedia. Oana e recunoscută ca un profesionist în domeniul educațional și e apreciată că spune lucrurilor pe nume.
Nu am fost de acord cu ea, la o primă vedere, pentru că nu cred că există copii buni și răi. Există doar copii buni. Dar, ascultând-o, realizez că gândim la fel. Doar că ea a spus-o altfel.
Copiii se nasc buni, dar noi, părinții lor, îi putem strica.
Dacă un copil a văzut în ochii tăi că e rău, nu va vrea să fie bun!
Oana Moraru
Discutam ieri cu un prieten care era foarte dezamăgit că al său copil nu a câștigat un concurs sportiv. Că a muncit mult, dar că nu s-a concentrat, că e prea timid, că nu are curaj, că e cam moale. Și i-a spus copilului toate astea în față, câteva ore mai târziu, cu gândul de a-l motiva.
“Dacă i-ai spus că e prost, nu va vrea să evolueze!”
Așa argumentează Oana Moraru una dintre greșelile pe care le facem din dorința de a ne încuraja copiii. Sunt sigur că băiețelul respectiv era deja foarte supărat că nu câștigase competiția. Știa asta, văzuse, interiorizase eșecul. Iar tatăl lui nu a făcut altceva decât să înfigă un cuțit în rană.
“Hai sus! Sunt sigur că poți mai mult! Știi și tu asta! Data viitoare va fi mai bine! Am încredere în tine.” Astea sunt cuvintele mele. Le folosesc de fiecare dată când Soph are o decepție, când trăiește o înfrângere. A pierdut și ea concursuri de talente. Dar n-am simțit vreodată dorința de a o mustra. Poate voi crește un copil slab, poate că trebuie să-i călim pentru toate nenorocirile din viața asta. Poate.
Dar eu cred că rolul meu de părinte este să-i fiu alături copilului necondiționat. Să-l fac să creadă că eu sunt oaza lui de confort, că în brațele mele va fi mereu în siguranță, că acolo se va simți mereu apreciat. Da, nu trebuie să-i spui că e genial, când ia un 5 la mate. Dar trebuie să izvorăști în copilul tău ideea că mâine va putea mai mult. Pentru că tu i-ai suflat în aripi!
“Dacă l-ai certat, nu va vrea să se îndrepte!”
E o altă povață de la Oana. Da, poți să-l dojenești, dar de la nivelul lui. Poți să-i spui ce a greșit și cum poate să îndrepte. Dar pe înțelesul lui. Cuvintele dure pe care i le-ai adresa unui adult nu au ce căuta în discuția cu copilul tău. Mai mult, dacă e foarte mic, dojana trebuie să existe cu zâmbetul pe buze, cu tine, părinte, pe post de personaj de poveste sau de prieten de joacă al copilului. Nimeni nu spune că, dacă a făcut o prostie, trebuie să-l lauzi. Dar niciun cuvânt nu trebuie să depășească nivelul lui de înțelegere. Iar violența, fie ea și verbală, este exclusă din calcul.
Dacă îl programezi cu morală și cicăleală, el va dori să confirme tot timpul că… e rău.
Aici o parafrazez pe Oana, dar din nou are dreptate.
De câte ori părinții noștri ne-au cicălit? Zilnic, nu? Că fă aia, că nu face aia, că trebuie, că e musai, că… că… Ce făceam? De multe ori exact contrariul. Vă aduceți aminte?
Cum va reacționa un copil căruia i se spune că nu poate? Că nu poate să facă exercițiile la mate, dacă mami nu îl cicălește? Exact așa. Nu va putea. Pentru că părintele lui, cel în care are cea mai mare încredere, îi spune că nu poate. Că NU E ÎN STARE. Va urî matematica, va lucra pe acest subiect doar împins de la spate.
Dar cum ar fi dacă, în loc de cicăleli, am folosi cuvinte pozitive? Cum ar fi dacă, în loc de defecte, i-am scoate în evidență calitățile? Cum ar fi, dacă i-am spune că și nouă ne-a fost greu, dar prin exercițiu, am reușit să fim mai buni?Cum ar fi dacă, atunci când, din 10 exerciții la mate, copilul a reușit să facă cinci, am pune accent pe cele pe care le-a făcut și nu pe cele pe care le-a greșit?
Cum sună: Uite, la astea te-ai descurcat! Sunt sigur că poți să le faci și pe celelalte! Sunt lângă tine dacă ai nevoie de explicații mai multe ca să înțelegi exercițiile!
Față de: Hai că ești prost! Uite ce simple erau! Mie mi-a luat 30 de secunde să le fac! Ce naiba?! Concentrează-te că de aia te trimit la școală! Mai plătesc și meditații!
În care dintre cele două situații, copilul va căpăta mai multă încredere în el? În care va simți că părintele îl iubește și îl sprijină? Întreb. Voi gândiți-vă.
“Regulile nu se trasează cu NU!”
Zice Oana Moraru: „Dacă trasezi o linie în mijlocul casei și îi spui copilului că nu are voie dincolo de ea, care va primul lucru pe care îl va face copilul?”
Da, da, va dori să calce linia. Să nu asculte ordinul, să încalce regula, să vadă ce se întâmplă dincolo de acea linie și dincolo de ordinea stabilită de tine.
Regulile trebuie explicate. Știu că e greu. E nevoie de timp, de răbdare, de multe cuvinte pe înțelesul copilului. Trebuie să găsim calea ca micuțul să interiorizeze regulile, să priceapă că sunt pentru binele și siguranța lui.
Iar toate astea trebuie făcute în funcție de vârsta copilului. Un copil de 2-3 ani nu va înțelege de ce sucurile acidulate nu-i fac bine. Mai ales dacă te vede pe tine, părinte, că le consumi. Așa că, în această situație, astfel de produse nu ar trebui să existe în casă. Punct. Mai târziu, îi poți povesti pe îndelete. Că doar e mare. Dar tot nu cred că băuturile astea ar trebui să existe în casă.
În fine, sper că v-a plăcut articolul ăsta. Sper să îi dați și un share, ca să-l citească și mai mulți părinți.
Suntem o generație crescută cu NU, cu cicăleli, cu pumni strânși și cu Ești un prost! Cumva am supraviețuit. Nu știu cum. Dar sunt absolut convins că ai noștri copii nu trebuie să crească la fel.
by taticool