Vorbeam zilele trecute cu un coleg, tată şi el, şi îmi spunea că e cam disperat. “De ce?”, îl întreb. Îmi povesteşte că a divorţat de curând, iar fiul lui se comportă foarte urât atunci când rămâne la el. Înjură, trânteşte, se tăvăleşte pe jos, nu îi convine nimic, nu îi place nimic, refuză mâncarea şi aşa mai departe. L-am întrebat dacă lucrurile astea se întâmplă de mai multă vreme sau au început de când cu divorţul. Aflu, evident, că totul a început de când el a plecat de acasă.
-Păi şi ce ai de gând să faci?
-Frate, habar nu am… Aştept să îşi revină. Cred că e doar o perioadă.
-La fel e şi când stă cu mama lui?
-Nu, frate! Atunci e super ok. Cu mine are ceva.
-Păi şi ai încercat să afli ce se întâmplă? De unde nervii ăştia? Poate ai făcut tu ceva nasol şi puştiul se răzbună pe tine cum ştie el.
-Nu există aşa ceva. Pur şi simplu are toane. Eh, lasă că îi trec lui, oricum m-am gândit să îl duc la psiholog să îl “repare”.
M-a cam lăsat cu un gust amar discuţia cu colegul. Din punctul meu de vedere era totul clar. Omul greşise cu ceva, iar puştiul se răzbuna. Cum sunt curios din fire şi îmi place să întorc fiecare lucru pe toate părţile până îl înţeleg pe deplin am vorbit eu cu un psiholog. Măcar aşa, pentru cultura mea generală, am vrut să aflu care era treaba.
Ei bine, în urma discuţiei, nu m-am înşelat. Omul greşea fatal şi consecinţele se vedeau de la o poştă. Trântitul, înjuratul sau tăvălitul nu erau întâmplătoare şi nici toane de-ale celui mic. Vă redau mai jos discuţia cu specialistul şi poate vă e şi vouă de folos.
“Tot mai multe cazuri sunt în care părintele îşi aduce copilul la psiholog şi spune: “Copilul meu are o problemă, vă dau bani să îl rezolvaţi”. Ca şi orice altă inconvenienţă din ziua de azi, se rezolvă plătind un specialist. Ceea ce uită/neagă părinţii este că ei sunt specialişti în ceea ce priveşte propriul copil. Studiile spun (şi experienţa mea personală) că terapia copiilor presupune în proporţie de 70% terapia părinţilor. Iar acest lucru este foarte greu de digerat de către părinţi, care vor să delege problema şi implicarea lor să fie doar financiară.” – Ioana Şuteu, psiholog clinician, psihoterapeut, trainer.
Na, că mă aşteptam la asta cumva… Dacă tu ca părinte nu reuşeşti să îți cunoşti copilul, păi nici nu e cazul să te miri că el te respinge cum ştie el sau că îţi dă de înţeles, tot cum ştie el, că nu îi eşti pe plac. Dar, nu-i aşa? E mai simplu să pasezi responsabilitatea altora şi să aştepţi liniştit să ţi se rezolve problema. Păi vă spun ceva: un copil se „repară” ca o maşină în service… Tu eşti “mecanicul” copilul tău, tu trebuie să ştii ce s-a “stricat”, cât de tare şi cum se poate repara…
“Terapeutul poate crea o relaţie de ataşament cu copilul în cabinet şi acesta să aibă un comportament adecvat, însă, după şedinţa săptămânală, se întoarce în acelaşi mediu, iar părinţii nu vor observa rezultate în urma terapiei. Astfel vizita la psiholog nu înseamnă că micuţul e bolnav, ci că ceva din mediul lui nu fucţionează şi aceasta îl determină să reacţioneze necorespunzător/ neadaptat.” – Ioana Şuteu, psiholog clinician, psihoterapeut, trainer.
Ce surpriză colosală! Îmi vine să iau aceste explicaţii ale psihologului, să le dau un print pe un banner mare, mare de tot şi să îl agăţ de peretele imens din biroul colegului sus numit. Poate aşa îşi va da şi el seama că fiu-su nu are toane…
“Ar fi de dorit ca părinţii să conştientizeze că dacă îşi doresc ca micuţul lor să aibă un anumit comportament, ei sunt primii care pot influenţa apariţia lui şi nu prin aşteptări exprimate verbal ci prin exemplul propriu. E ca şi cum ai cere unui copil să citească dar nu l-ai învăţat înainte.”–– Ioana Şuteu, psiholog clinician, psihoterapeut, trainer.
Poate par puţin înverşunat. Sunt. E firesc pe undeva. De când am devenit tată am dezvoltat o sensibilitate majoră când vine vorba de copii. Îi raportez la al meu şi fără să vreau îl raportez pe el la tot felul de situaţii. Ce am înţeles eu de aici? Că tu eşti cel mai bun psiholog pentru copilul tău. E nasol când eşti depăşit de situaţie, ştiu! Am văzut multe cazuri, însă, nu te aştepta ca specialistul să îţi „repare” singur copilul. Odată cu el trebuie să te „repari” şi tu.
Ştiţi ce mă ţine, totuşi, să nu printez articolul ăsta pe un banner mare? Faptul că acest coleg de-ai mei s-a gândit, totuşi, să apeleze la un psiholog. Asta e de bine! Iată de ce:
„Deşi profesia de psiholog este în România de ceva timp, încă, ne luptăm cu prejudecata “merg la psiholog, sunt bolnav”. Este nevoie de multă psiho-educaţie prin care învăţăm publicul ce este psihologul, ce este terapia, ce este parentingul. Cei care au nevoie cel mai mult de terapie sunt primii care o neagă. Nu întâmplător!”– Ioana Şuteu, psiholog clinician, psihoterapeut, trainer.
Hai, că mai are o şansă, nu? E clar! Vizita la psiholog nu înseamnă că tu sau cel mic sunteţi bolnavi. Nu, nu. Înseamnă că ai nevoie de puţin ajutor să înţelegi nişte situaţii, să înveţi să le gestionezi corespunzător. Orice problemă nerezolvată duce la altele, la frustrări, la supărări şi din păcate, la rupturi ireparabile. Nu cred că e de dorit asta, aşa că dacă aveţi o problemă, nu îi ocoliţi pe specialişti mai ales când vine vorba de copiii voştri. Ei trebuie să crească şi să se dezvolte frumos.
Să aveţi de cine să fiţi mândri! Sper să vă fie de folos şi aceste informaţii şi vă rog nu uitaţi un lucru pe care îl tot repet: copiii sunt oglinda noastră!