Din totdeauna am considerat că cel mai mare inamic al nostru, cu care culmea, nici măcar nu poți să lupți cu arme cinstite și nu ai niciodată vreun câștig de cauză, este TIMPUL… Mereu va curge în defavoarea noastră, mereu va trece fără să ne prindem, ne va lăsa „păcăliți” să ne bucurăm de momente frumoase, care în scurt timp vor deveni amintiri, și ne vom trezi cu tâmplele albite, în doi, întrebându-ne unde și când s-au dus toate.

Parcă mai ieri eram stresați de copilul care plânge, buimaci de somn, parcă ieri am dus-o pe Soph pentru prima dată la școală, iar astăzi ne dă câte o replică sau câte un răspuns la care tu nu mai știi cum să reacționezi, rămâi blocat și te minunezi cât este de isteață sau de cât de încrezătoare este în forțele ei.

Își crește aripile fără să-ți dai seama, se înalță, capătă puteri și curaj, cu alte cuvinte, se pregătește să-și ia zborul. Tu ai fricile tale, ea nimic, toată lumea este a ei, poate orice, știe de toate și nu vrea  sfaturi.

Copilul începe să aibă propriile interese, pretenții și prieteni. Ca părinte, te crezi îndreptățit să-l aperi, să-i controlezi toate mișcările și acțiunile, el din contra: cu cât crește, luptă tot mai mult pentru independență. Temerile tale sunt întemeiate, nu vrei decât să-i oferi mai multă libertate, dar în același timp să-l protejezi.

Dorința unui copil de independență și de a avea drepturi de adult este o etapă naturală de dezvoltare. Dar părinților le este greu să accepte asta, pentru că un adolescent se poate confrunta cu o mulțime de pericole de care ar vrea să-l protejeze. Și atunci aleg soluția unui control total care, de cele mai multe ori, provoacă certuri, tensiuni și sapă gropi fără fund în relația dintre generații.

Cu toate acestea, nu putem să sărim peste această etapă. Și atunci, în primul rând, părinții trebuie să treacă peste propriile frici și să scape de obsesia controlul total. Cât de mult poate să ne dăuneze nouă, dar și copiilor noștri un control parental total?

Ce presupune un astfel de control?

1. Controlul timpului efectiv petrecut pe ecrane

Aplicabil copiilor de la cele mai mici varste. Din cauza orelor petrecute pe tabletă sau telefon, mulți copii au grave probleme cu ochii, manifestă dureri de cap și chiar dereglări de personalitate. De aceea, părinții limitează accesul la ecrane pentru un anumit timp pe zi sau saptămână.

Sunt de acord cu această metodă, o aplicăm și noi, pentru că, altfel, sunt în stare să stea 24/24, 7 zile din 7, doar la desene sau jocuri fără mâncare, fără apă și fără somn. Puteți seta un cronometru, iar când timpul expiră, aplicația se va închide automat. De asemenea, device-ul poate fi blocat pe timpul nopții.

2. Controlul conținutului

Un copil trebuie să vadă un conținut potrivit vârstei lui. După mine, este absolut necesar să controlezi ce urmărește el pe internet. De aceea, recomand să restricționați accesul lui la anumite site-uri sau aplicații, să nu poată instala singur programe noi și să setați accesul doar la videoclipurile care nu conțin violență și înjurături.

3. Device-uri de urmărire a locației

Tehnologiile moderne ne permit să controlăm copiii de la distanță. Acest lucru este important pentru că vorbim despre siguranța lor. Poți ști exact unde se află o persoană la fiecare oră din zi și din noapte, îi poți stabili cu ușurință traseul, timpul petrecut într-un anumit loc sau distanța parcursă.

În prezent, copiii mei încă nu merg nicăieri singuri, îi duce și îi aduce întotdeauna un adult, fie că sunt eu, soția, mama sau soacra mea. Dar, am vorbit despre programele de urmărire în familie și sunt de acord cu ele cu o singură condiție: copilul să știe despre ele și să fie de acord. Să-l convingem și să înțeleagă că o facem doar pentru siguranța lui și nu pentru control.

4. Violarea corespondenței

Datorită programelor spion, un părinte poate monitoriza activ mesageria, îi poate citi e-mail-urile și chiar îi poate asculta discuțiile telefonice sau zgomotul din jurul lui.

Curiozitatea m-ar împinge să verific orice ține de copil, cu cine iese, ce vorbește, ce gândește. Dar, nu aș face-o. Dincolo de faptul că i-aș încălca grav intimitatea, aș dezamăgi-o enorm și aș distruge toată încrederea care ne leagă. În plus, mă întreb, cum ar fi dacă Sophia mi-ar citi mesajele și mi-ar asculta telefoanele? Destul de neplăcut pentru oricine, vă asigur.

5. Controlul total al rețelelor sociale

Putem identifica prietenii copilului, putem merge pe paginile lor pentru a le înțelege trăsăturile de personalitate și să le urmărim postările. Există programe care dublează paginile, iar unii părinți își creează conturi false și intră în dialog cu propriul copil, punându-i întrebări provocatoare. Totul se întâmplă fără ca acesta să-și dea seama că viața lui este monitorizată.

Eu nu aș monitoriza-o și, cu atât mai mult, nu mi-aș face conturi false pentru a o spiona din aceleași motive de mai sus. În schimb, am fi prieteni și i-aș da like-uri în spațiul virtual.

6. Control fizic efectiv

Acesta poate pleca de la percheziția camerei copilului, căutat printre lucrurile lui, prin buzunare să vezi dacă nu ascunde țigări sau droguri și poate duce până la umilitorul consult ginecologic (de pe vremea noastră!) de a verifica dacă fiica ta mai e virgină.

Nu cred că poate exista ceva mai jignitor și penibil, care să-ți distrugă total relația cu copilul și să-i știrbeze pentru totdeauna personalitatea ca această metodă de control. Te va urî și te va disprețui cum n-a mai facut-o nici cel mai mare dușman al tău și nu te va ierta până moare.

Unii părinți sunt atât de obsedați de aceste forme de urmărire, încât nici măcar nu observă cum toată viața lor se transformă într-o activitate de monitorizare intruzivă a copiilor, îi chinuie cu suspiciuni și interogatorii, îi forțează să raporteze constant orice fac, decid totul în locul lor, lipsindu-i complet de independență și strivindu-le constant personalitatea. Credeți că este normal?

Dorința de a controla viața copilului, poate fi înțeleasă. Cu toții avem îngrijorări, anxietăți, suntem conduși de experiențele noastre neplăcute sau de neîncredere. Avem impresia că nu se vor descurca, nu vor face față sau că încă nu sunt pregătiți. În plus, supraprotecția și controlul strict sunt transmise din generație în generație, e o metodă de supraviețuire a speciei. Și noi am fost crescuți la fel. Doar că, uneori, prea multă grijă strică. Fiecare persoană are nevoie de experiențe, de trăiri proprii care îl formează, iar verificarea la sânge îi poate face mult rău.

De ce este periculos controlul total?

1. Copiii sunt privați de posibilitatea de a învăța

Părinții supraprotectori îi privează pe copii de oportunitatea de a-și trăi propriile greșeli și de a învăța să facă față dificultăților. Această „imunitate” se formează încă din copilărie, când cel mic învață să nu atingă un obiect fierbinte sau să nu alerge pentru că poate să cadă. Fără greșeli = fără experiență.

2. Nu vor ști să-și asume responsabilitatea

Copilul nu va învăța să ia decizii, să gândească independent. Părinții îi aleg hainele, îi impun alegerea facultății și viitoarea profesie, îi controlează prieteniile și chiar de cine să se îndrăgostească. Va ajunge un copil supraascultător, lipsit de inițiativă și pasiv.

Astfel de copii sunt „convenabili” pentru părinți, dar nu sunt capabili să realizeze nimic în viață, nu știu să-și asume riscuri și să-și calculeze consecințele. De asemenea, ei pot fi manipulați usor.

3. Vor avea afectată viața socială

Copiii controlați de părinți sunt evitați de semenii lor. O relație cu un astfel de copil presupune că părinții acestuia se vor implica și în viața ta, vor interveni în conflicte și îți vor cunoaște detaliile vieții personale. De aceea, un copil super controlat nu este acceptat în grupul lui și poate fi ținta multor glume.

4. Controlul distruge încrederea în familie

Părinții supraprotectori aparțin unui tip de parenting disfuncțional. Indiferent de modul în care vă justificați sau ascundeți acțiunile, există motive egoiste în spatele lor. Încrederea este o chestiune foarte delicată. Ea apare treptat, se câștigă cu pași mici, timp îndelungat, dar se poate sparge în câteva minute și va fi extrem de greu s-o reînvii.

Încrederea copiilor în lume începe cu părinții lor, iar această încredere este necondiționată. Oare nu e mai bine s-o păstrăm și să construim o relație durabilă, sinceră și puternică? Oare nu e mai bine ca fiica ta să-ți povestească, singură și atunci când este pregătită, despre prima dragoste, primul sărut, prima dezamăgire sau primul eșec? Ce poate fi mai frumos decât un tată care îi dă sfaturi cum să se ferească de capcanele baieților?

Pentru căutarea „Cum să ocolești controlul parental”, Google-ul oferă in jur 75.000 de rezultate. Copiii încearcă mereu să caute soluții pentru restricțiile impuse și, de regulă, găsesc modalități. Pentru că ei sunt mai buni decât noi și este normal să fie așa, pentru că asta ne-am dorit dintotdeauna: să ne depășească!

Este necesar să vă faceți griji, să vă controlați copiii și să-i îndrumați. Dar, cel mai bine s-o faceți transparent, cinstit, fără să mințiți și fără să-i furați copilului dreptul la intimitate.

Granița dintre grija părintească și nevoia obsesivă de a controla complet viața unui adolescent este foarte subțire. Rezultatul unei educații de succes ar trebui să fie o persoană adultă, responsabilă, corectă și independentă. Dreptul la intimitatea spațiului personal este principiul de bază al formării unei personalități autosuficiente.

Cel mai bun mod de a afla despre viața copilului tău este să-i oferi acestuia posibilitatea de a-ți povesti el însuși despre asta. El trebuie să-și dorească și o va face doar dacă are destulă încredere în tine. Și noi, la rândul nostru, trebuie să avem încredere în copiii noștri și să le oferim posibilitatea de a greși, de a se arde de unele lucruri, de a studia lumea în tot volumul ei: cu durere, bucurii, experiențe, oameni buni, oameni răi și multe altele.

Copilul nu trebuie să simtă intruziune în treburile lui, el trebuie să te lase în mod voluntar să intri în viața lui personală. Fii aproape de el, vorbește-i, arată-i că ești sprijinul, protecția și spatele lui de încredere, că ești persoana cu care poate vorbi și că îl accepți așa cum este. Ai încredere în copilul tău, iubește-l și respectă-l. Și te va trata la fel.

***

Celebrul actor Al Pacino își amintește cu recunoștință că îi datorează mamei sale nu numai o carieră strălucitoare, ci și viața. „Aveam vreo zece ani și „prietenii” mă strigau să cobor și să bântui cu ei pe străzi, dar mama nu mă lăsa. Eram foarte furios și țipam la ea neîncetat. Mi-a suportat toate reproșurile și, drept urmare, mi-a salvat viața. Nici unul dintre acei tipi nu mai este în viață.”