M-am întors acasă după două săptămâni în care am fost plecat într-o delegație. V-am povestit despre asta într-un post anterior. Abia așteptam să urc odată în avionul acela și, în cel mai scurt timp, să ajung la ai mei dragi. Și cele 50 de minute de zbor mi s-au părut enorme… În aeroport, surpriză! Soția mea și prințul familiei mă așteptau voioși. Nici nu mă gândeam la posibilitatea asta așa că m-am bucurat până peste poate. Pupături, îmbrățișări ca și cum nu ne-am văzut de ani. Deh… așa e la noi. Și trei zile departe unii de ceilalți mi se pare enorm.
Am ajuns acasă sâmbătă. Am fost prin parc, la cumpărături, ne-am distrat pe acasă, ne-am jucat și am făcut cu fi-miu recensământul tuturor jucăriilor. Am constatat că, în cele două săptămâni, în care am lipsit a învățat să facă „pa-pa” și „bravo”. Sunt super mândru de el și invidios pe mama lui că a văzut prima toate astea :)), însă m-am consolat cu gândul că vom face și noi doi lucruri pentru prima oară împreună.
Toate bune și frumoase dar să nu uităm că week-end-ul acesta a fost mare meci mare la TV: Euro 2016, finala între Franța și Portugalia. Nu sunt mare microbist dar când sunt meciuri mari ne adunăm cu băieții, ieșim la o terasă, bem o bere două și ne bucurăm de spectacol. Ăsta era planul și pentru aseară. Vorbim între noi, facem rezervare la terasă, stabilim ora, tot tacâmul. Nevastă-mea a fost ok cu ieșirea mea, ba chiar m-a încurajat.
-Mai ieși și tu că nu te-ai mai văzut cu băieții de un car de ani.
V-am zis că am o comoară în casă? Dacă nu v-am zis până acum, v-o spun: am o comoară în casă! Însufleţit la gândul că bate Portugalia, mă pregătesc intens. Îmi iau din şifonier o pereche de jeanşi, un tricou, mă îmbrac, mă încalţ și dau să ies pe ușă.
Piciul era deja în pat, gata să facă nani. Mă uit la ceas și îmi zic că e prea devreme să plec, așa că ma retrag în sufragerie. Mă așez pe canapea și iau telefonul la butonat. Mă mai uit peste un timp la ceas și tot era prea devreme. Prea devreme pentru mine și prea devreme și pentru fi-miu, cred, că somnul nu se lipea de el, iar moș Ene sigur era încă pe la alți copii… Vesel de nu se poate, sare la mine în brațe, mă ţine strâns, ba chiar mă pupă, după care mă ia de mâna și: ”hai, tati, la jucării!” (pe limba lui). Păi puteam să îl refuz?… Nu mi-am dat seama cum a trecut timpul și iată-mă pe mine că eram în super mare întârziere. Mă uit la ceas, mă uit la fi-miu și îmi zic:
-Las-o încolo de terasă, acum e momentul să facem ceva pentru prima oară împreună!
M-am schimbat în pijamale, am rugat-o pe soția mea să facă un castron de popcorn, că nu sunt fan seminţe, a adus și niște covrigei pentru puști și uite cum ne-am uitat noi amândoi la meci. Primul meci din viața lui, văzut cu tata. Păi? N-am făcut eu o alegere bună? Mi-am sunat prietenii, le-am spus că sunt „arestat” voit la domiciliu și am continuat vizionarea. La unele faze am râs cu mare poftă.
Cine s-ar fi gândit că cel mic poate fi atras de ceva, la televizor, în afară de desenele lui animate: Lola, Pixie, etc… etc… Ei bine, îmi arăta jucătorii, cu degetul, pe teren, iar, la accidentarea lui Ronaldo, părea și el îngrijorat. Se uita la mine întrebător, după care iar își ducea ochii spre televizor. Și eu și nevastă-mea ne-am distrat copios.
Prima repriză a fost cum a fost, iar, la final, am încercat iar să îl culcăm la el în dormitor. Ene, pesemne, se uita la meci că la noi acasă tot nu a ajuns… Ok… Ne-am întors în sufragerie și hai la meci!
Mai un popcorn, mai un covrigel, dar, de data asta el, era cuibărit în brațele mele. Până la final, a adormit dar tot sunt mândru de el că a rezistat eroic. Și de mine sunt și mai mândru că am făcut cea mai bună alegere rămânând acasă. Dacă era să joace România finala eram și mai mândru, dar nu-mi pierd speranța. Am o viață înainte cu fi-miu să o vedem și pe asta tot împreună.
Later edit by Dan Cruceru
PS: Auzi la George- să vadă o finală jucată de România! Cică are o viață înainte pentru treaba asta. Optimist, băiatul, ce să zic…
Măi George, tu ai văzut, însă, meciul.
Uite cum a fost la noi: