Fiică-mea e clasa 0. (Doamne, cât de repede a trecut timpul!). Și are, deja, teste!!! Da, la puțin peste 6 ani, are teste! De matematică și de limba română.
În fine, sunt niște teste mai mult pentru aprofundarea cunoștințelor, nu se notează în catalog, nu sunt foarte grele și nu-i pun o presiune prea mare.
Am avut, totuși, emoții în privința acestor teste, pentru că grădinița a făcut-o în sistem Montessorri și al meu copil nu știa să stea în bancă, să nu se miște de acolo minute bune și să răspundă contra-timp. Dar s-a adaptat foarte ușor, surprinzător de ușor. Ba chiar îi plac testele astea.
A dat deja vreo trei „examene” și e foarte încântată de ele. Îi place la școală, învață foarte mult (pentru nivelul ei, evident) și cu mare drag. Ba chiar, deși nu îi cere nimeni, își ia exerciții și pentru acasă. Pur și simplu, îi place învățătura. Sper să o țină ani buni! 🙂
În fine, după unul dintre testele astea, acasă, o întreb cum s-a descurcat. Nu mă interesa punctajul, ci doar cum a interiorizat ea testul, momentele acelea de concentrare, rapiditate și inteligență. Cum le-a făcut față.
Și începe să-mi povestească. Multe cuvinte, zâmbete, precipitare. Clar i-a plăcut! Așa face când o încântă ceva. Vrea să-ți spună totul dintr-o dată, i se pare că nu are timp suficient să descrie tot.
„Da, am știut toate exercițiile, le-am calculat atent, apoi le-am mai verificat o dată. Am știut tot!”
Și într-adevăr, am aflat mai târziu, a luat 100 de puncte din 100. Iar eu, deși nu aș fi fost supărat nici cu 50 de puncte, n-am putut să nu mă umflu puțin în pene și să fiu tare mândru de ea. Mai târziu, i-am și verbalizat această mândrie, pentru că eu cred că era un moment important pentru ea și avea nevoie de aprecierile părinților. (Poate discutăm vreodată despre când și cum să-ți încurajezi copilul.)
Revin, însă, la discuția din seara testului. Ne-am pus la masă, după ce ne-a povestit tot. Și, în timp ce înghițea o gălușcă (mami îi făcuse supa ei preferată), ne lovește trăznetul.
„Tati, am văzut că X nu se descurca și am ajutat-o și pe ea! Era un exercițiu simplu!”
Aoleu, aoleu, aoleu!
Măi oameni buni, vă jur: în puține situații am rămas mai perplex. Sincer, chiar m-a lăsat mască! Nu atât afirmația ei, cât răspunsul pe care ar fi trebuit să i-l dau eu.
Se băteau în capul meu două idei absolut opuse. Îmi învăț copilul să fie generos, să ofere și altor copii din ce are. În același timp, îmi doresc să nu copieze, să nu trișeze. Și, chiar dacă îi suflase unei colege, tot trișat se numește.
Că nu copiase, ci doar ajutase pe cineva, e doar un început. Mai târziu, lucrurile pot degenera. Știu, veți zice, că exagerez. Cu toții am copiat sau am ajutat în timpul examenelor. Cu toții!
Totuși, ce încerc eu să fac cu copilul meu e să-i pun niște baze solide, curate și sănătoase. Niște principii. Nu știu dacă nu va ajunge și ea să copieze. Eu mi-aș dori să nu facă asta vreodată. Atât timp, cât eu nu voi pune presiune pe ea pentru note, poate nu va copia. Rămân, însă, presiunile externe- sistemul de intrare în licee, concurența din interiorul clasei, aprecierile/mustrările cadrelor didactice. Sunt multe de discutat, mulți factori care o vor influența și o vor împinge spre trișat. Habar n-am dacă nu va face și ea asta. Va depinde de ea. Eu, ca părinte, vreau să o învăț că nu e un lucru bun copiatul. Măcar atât.
Bun, dar ce fac acum cu copilul? Cum îi explic ei că, la școală, în timpul testelor, generozitatea nu se mai aplică? Cum îi explic ei, când eu o învăț să-și doneze din jucării, din dulciuri, iar ea strânge chiar și bănuți pentru copiii mai puțin norocoși?
Și uite așa a început o discuție de vreo 30 de minute, în care am încercat să separăm cele două idei, cele două situații. Și, cu multă răbdare, mami și cu mine i-am explicat că, la examene, este importantă munca fiecăruia, că fiecare elev trebuie să fie notat și evaluat, că, oricât de prieten ai fi cu un coleg, nu e corect să beneficiezi de munca lui, sau invers.
Că important este ca fiecare să învețe pentru el și, chiar dacă nu știe răspunsul la un exercițiu, nu trebuie să copieze. Pentru că, de fapt, o notă mai mare, dacă nu este obținută prin forțe proprii, nu este o notă meritată, nu este o notă corectă.
Suntem niște idealiști, nu-i așa? E o utopie ce vrem să ne învățăm copilul, nu-i așa? Mda, probabil că așa suntem. Dar numai așa copilul meu va avea principii sănătoase, doar așa va fi integru și corect. Doar așa va putea să lupte pentru o țară corectă, pentru legi corecte, pentru o viață mai bună.
Pentru că, de fapt, asta este tot ce ne dorim pentru copiii noștri!