Frenezie la noi în casă! Ne-am făcut planul de vacanță și am decis să mergem tocmai la Cluj, la bunicii piciului, din partea mamei. Deh… trebuie să se bucure și ei de nepot, așa că bagajele la ușă și valea pe DN1 cu direcția Ardeal. Zis și făcut!
Cu două săptămâni înainte de plecare, consoarta făcea liste peste liste de zici că organiza cel puțin premiile Oscar. O întreb discret:
„Crezi că e nevoie de atâta bătaie de cap?”
„Normal! Dacă uităm ceva acasă?”
În gândul meu, aveam deja răspunsul pregătit:” Nu e ca și cum plecăm în mijlocul pădurii…. Ce găsim aici, găsim şi acolo” dar… nu i l-am mai zis că deh… aș fi simțit că mă bat singur cu o armată de soldați pregătiți de luptă din fragedă pruncie. Nu era de mine, așa că am renunțat.
În fiecare zi, listele acelea erau updatate, eu trebuia să le consult la rândul meu, să vin cu idei, cu soluții și să adaug alte lucruri, în niciun caz să le şterg. Fac și asta, în sensul că am fost de acord cu tot ce a spus ea, chiar dacă în mintea mea, eram extrem de speriat. La câte trecuse pe hârtie, îmi imaginam că trebuie să închiriez cel puțin o dubă. Sunteți curioşi? Iată una dintre liste:
- Sterilizator
- Încălzitor
- Steamer
- Biberoane
- Boluri de mâncare
- Linguriţe
- Premergător
- Cărucior
- Girafa mov
- Tobele Bongo
- Tobele care sună
- Mașina plimbăreaţă
- Avioanele cu elice
- Setul de cuburi
- PĂTRĂŢELUL ( e o păturică mică de pluş cu care doarme piciul)
Mă rog… Lista era cu mult, dar cu mult mai lungă, și, ca să încapă toate în portbagaj, ar fi trebuit să fac scheme, schiţe și să inventez vreo două, trei teoreme matematice căci cu cele existente eram 100% depășit de situație.
Într-un final, vine ziua plecării. De dimineață, o agitație de nedescris, de zici că ne-a surprins excursia pe toți. Exact cum sunt autoritățile la prima ninsoare am fost și noi.
Nu mai știam care era ordinea bagajelor, nu mai știam ce pe unde am pus, ce e fragil și ce nu și parcă îmi era frică s-o întreb pe madama mea. Sigur mi-ar fi zis că sunt total iresponsabil și că nu mă interesează. Nimic mai fals, dar pur și simplu atâtea bagaje, pentru trei persoane, nu am văzut în viața mea. Și eu aveam doar un rucsac mic și ea un troller la fel de mic…
Eh, și când mă uitam eu așa pierdut în jurul meu, mai primesc un task:
„Te rog mult, când se trezește puiu’, să iei pătrăţelul și să îl pui în bagajul ăsta”. Era vorba despre pătrăţelul mai sus menționat, cel cu care doarme prințul, și urma să îl pun în bagajul cu chestii urgente ce urma să stea pe bancheta din spate, lângă el. Pe ăsta l-am identificat ușor că e geanta prea bine ştiută. Buuun… Încep să duc bagajele la mașină, îndes ce îndes, potrivesc și fac un puzzle de toată frumusețea. Cumva, surprinzător, au intrat toate. Urc înapoi în casă, micul se trezise, iar mama lui îl îmbrăca.
„Să stau și eu puţin”, îmi zic. Mă așez pe canapea în sufragerie și mă uit pe site-uri să văd cum e drumul, dacă e aglomerat, dacă, dacă… chestii de astea de şoferi.
Iese a mea din cameră cu piciul pregătit și „hai să mergem”. Mă ridic, îi conduc la mașină, închid ușa, poarta, hop la volan și pe aici ți-e drumul!
Cei aproape 500 de kilometri au fost un vis. Celui mic i-a fost rău de vreo 3 ori, a transpirat ca un cal de curse și maică-sa îl schimba mereu. Normal că opream pentru fiecare operațiune și… am făcut câteva ore bune. Nu mai pun opririle pentru păpat, pentru dezmorţit sau pentru admirat priveliștea. Astea au fost bonus. 🙂
Într-un final am ajuns! În sfârșit!!! Ne-am instalat, le-am umplut bunicilor casa de lucruri noi și s-a făcut și ora de nani. Al meu copil, obosit din cale-afară. Am pregătit laptele în timp ce consoarta îl schimba și gata: „Hai la nani!”.
„Pui, adu-mi te rog pătrăţelul din geantă. Aia în care ți-am zis să-l pui.”
Panică și nu alta. Mi-a zis socru’meu că m-am albit la faţă și că aveam ochii cât cepele. M-a lovit crunt în moalele capului: „Am uitat acasă pătrăţelul!” PAC! „Nu!!! Așa ceva nu se poate”. Ba da, s-a putut… Pătrăţelul era la București, bine merci în pătuţ și acolo urma să stea următoarele două săptămâni.
A fost un chin până a reușit să adoarmă. Am încercat să îl păcălim cu fel și fel de păturici, hăinuţe pufoase și nimic… Nu l-am înduplecat. Vroia pătrăţelul și basta. M-am simțit cel mai vinovat om de pe pământ. Cel mai rău tată! Simțeam că merit cea mai cruntă pedeapsă ever. Nu puteam să mă iert.
Singurul lucru care îmi mai dădea speranță era că a doua zi urma să răscolesc orașul și să caut un pătrăţel identic. Am făcut-o, dar în zadar… Pătrăţelul fermecat, acel pătrăţel fermecat, se vindea într-un singur lanț de magazine, iar la Cluj… nu exista.
Am încercat fel și fel de metode. Nu puteam să trimit pe nimeni la noi acasă pentru că nimeni nu avea cheie. Am încercat să fac rost de un pătrăţel identic de pe la prieteni, însă, niciun copil nu avea așa ceva…
„Vezi la ce sunt bune listele alea?”, mi-a trântit-o consoarta la un moment dat.
Ce mai puteam să spun?… Avea dreptate din nou.
Cele două săptămâni au trecut cum au trecut, iar când am ajuns acasă și s-a regăsit cu pătrăţelul pur și simplu a explodat de bucurie! Jur pe roșu că asemenea greșeli n-am să mai fac în veci. Dacă e cazul să mai plecăm, promit să îmi leg pătrăţelul de gât. Ah, și oricum am mai cumpărat unul de rezervă.
Să nu faceți ca mine!