Sunt un băbălău! Simpatic, dar băbălău!
O zic cu toată asumarea din lume. Un ţânc de 3 ani mă face din trei vorbe și eu îi cad în plasă de fiecare dată.
V-am povestit aici ce mi se întâmplă atunci când îl duc la grădiniţă. Ați râs de mine, v-aţi amuzat, poate doar vreo doi, trei taţi au empatizat cu mine.
Ei bine, m-am plâns şi soaţei…
-Crezi că lui îi e bine la grădiniţă?
-Păi de ce să nu îi fie bine?
-Păi plânge în fiecare dimneaţă…
-Când îl luăm plânge? Se uita la mine de sus…
-Nu.
-Îl găseşti într-un colţ abandonat și tremurând de frică?
-Nu.
-Îl vezi traumatizat?
-Nu.
-Ei e simplu… Ţi-a găsit punctul slab și te stoarce ca pe o rufă spălată la râu. Hai, că îmi e milă de tine. Îţi arăt cum să întorci roata.
-Chiar te rog.
S-a așezat soaţa mea la masă în faţa mea şi mai avea puțin să își scoată o foaie şi un pix. Nu pentru ea, pentru mine. Cu toată seriozitatea din lume a început:
-Unu la mână, tu trebuie să fii conștient că grădiniţa îi face bine. Nu putem să îl creştem într-un bol de sticlă. Are nevoie de copii, are nevoie de „plecat de acasă”. Ție îți vine să plângi de vineri că pleci luni la serviciu, așa că dă-i și lui voie să nu fie fericit în fiecare zi că la 7.30 iese pe ușă.
Ascultam de zici că cine ştie ce comoară aveam să descopăr…
-Şi ca să nu te ma țin acum cu teoria, mâine dimineaţă, îți arăt cum se face treaba bună. Totul trebuie să fie pozitiv. N-ai voie să şovăi nicio secundă.
Zis şi făcut. A doua zi dimineaţă, s-a trezit a mea soaţă, a făcut cafeaua, micul-dejun, ca de obicei, și i-a deschis copilului ușa la cameră. Că altfel… ne prindea amiaza și el nu făcea ochi. Îi place somnul… N-a durat mult și s-a trezit prințul casei. A mea şi-a intrat în rol. Zici că asistam la spectacol.
-Bună dimineața, Tudor!!! Bună dimineaţa, soare! Uite ce mare ai crescut! Suuuper!!!
-Mergem la gădăisă? (Mergem la grădiniță?)
-Da, puiule! Mergem! Acum păpăm și am fugit. Te așteaptă acolo o mare, mare surpriză.
Nu părea convins…
-Ce supiză? (Ce surpriză?)
-Doamne, Tudor, nici nu pot să îți spun, că doamna educatoare m-a rugat să țin secret, că altfel nu mai e surpriză! Dar te asigur că vei fi super încântat! Hai să mâncăm. Vrei?
-Da!!!
Pasul unu! L-a trecut cu brio.
Au mâncat, s-au îmbrăcat, al meu a început smiorcăiala…
-Nu vau la gădăisă. Se supăia jucărelele pe mine că pec… (Nu vreau la grădiniță. Se supără jucărelele pe mine că plec).
-Cine se supără cel mai tare? L-a întrebat complice?
-Benet. (Batman)
–Uite cum putem face. Îl luăm cu noi la grădiniţă să-l plimbăm cu maşina, iar apoi mami îl aduce acasă că el se va plictisi la grădi. Tu nu ai timp să te joci cu el. Vrei așa?
-Da! Veau (Da, vreau!)
Am ieșit toţi trei pe poartă. Vă jur că un cuvânt n-am scos. Mă gândeam doar cum soaţa are puterea asta ca la o oră așa matinală, când eu abia pot lega două cuvinte, ea să fie ca pe baterii? Zic că era gata de carnaval! Era super pozitivă, super entuziasmată de ce urma să facă Tudor la grădiniţă, zici că asta era cea mai tare zi din viaţa lui.
Pe drum, am ţinut-o doar într-un cântecel și-o veselie. Zici că era concert la noi. Parchez, coborâm din maşină, ne luăm la revedere de la Batman cu promisiunea că ajungem repede înapoi acasă și ne jucăm. Aici era al doilea moment critic. Aici, când eram doar noi doi, fii-miu dezlănţuia ploaia de lacrimi. Cu maică-sa, nimic.
-Hai, zi, ce fac azi la gădi?
-Păi acum mergem, ne schimbăm şi fugi să papi cu copiii. Apoi, surpriza! Nu pot să spun, nu pot să spun, că e surpriză. Îți spune doamna!!!
Intrăm, îl schimbă fără pic de revoltă din partea lui. Ba chiar era nerăbdător să intre în grupă. Aici, doar cu mine, ar fi fost al treilea punct critic. A mea îl ia în brațe și fuge cu el pe hol.
-Hai să văd ce a mai apărut la panou??? Ce ai mai făcut??? Din nou, super entuziasmată.
-Am pictaaaaaat!!!! Apauze pentru Tudor!!!!! (Aplauze pentru Tudor)
-Woooooow!!!!! Exclamă a mea când îi vede opera de artă.
Pac, o văd că se agită, scoate telefonul, face o poză. Pac, își schimbă poziția, un selfie, ei doi cu opera de artă. S-a lăsat cu pupături nenumărate.
-Sunt super mândră de tine și abia aștept să văd ce minuni mai faci azi! Hai, să facem semnul nostru, că tu ai treabă și mami pleacă la serviciu.
Îi văd că își apropie ochii. Se pupau ca fluturașii atingându-şi genele. Eram total uimit. L-a lăsat din brațe și a bătut la ușă:
-Hai, ca bărbații, da? Mami vine cât ai bate din palme. Să te distrezi maxim!!!
A deschis ușa, a predat copilul, a salutat politicos și asta a fost. S-a întors spre mine, și-a scuturat palmele una de alta în semn de „job done” și mi-a zâmbit arogant.
-Ţi-ai dat seama care e secretul?
N-am răspuns… că era cât se poate de evident.
-Nu îi dai ocazia să vadă că tu ai îndoieli sau emoţii, nu îi dai ocazia să apuce să fie supărat. Trebuie să fii super pozitiv, să faci din fiecare zi ceva interesant, o sărbătoare. Așa cum facem cu orice acasă. De mâine vreau rezultate!
-Da… vedem… Dar care era surpriza? Chiar există?
-Normal că există! Pentru el totul e nou acum la grădiniţă, aşa că totul e surpriză, nu?
-Tu, dar ce şmecheră eşti…
-Ai uitat cum te-am cucerit?
Am pus în practică tot ce am văzut la soaţă? Am pus. Ce a ieșit?… Păi… a cam ieșit.
Să nu zic de mine că sunt un băbălău? Bine, poate nu chiar băbălău, dar sensibil da şi clar uşor de manipulat.