articol realizat de psihologul Monica Berceanu
-Tati, tati, vino să-ţi arăt ce am construit! Se aude vocea unui copil care-mi umple cabinetul de poveşti când vine să ne jucăm „de-a emoţiile”.
-Aşteaptă, răspunde tati, am de terminat ceva pe laptop. Până termini tu cu Monica, eu închei ce am şi vin apoi să văd.
Copilul se uită la mine, zâmbeşte, cum face de fiecare dată, şi îmi spune scurt:
-Aşa zice tati mereu, că vine, dar nu mai vine, că are treabă la laptop să facă bani.
Tac. Şi în tăcerea asta îi scriu în gând o scrisoare tăticului atât de mult iubit. Decid să nu i-o citesc niciodată, dar nu mă abţin la finalul celor 2 ore pe care le-am petrecut cu un pici deştept şi prea înţelegător cu oamenii mari, care n-au timp.
„Ştii, tati? Aş vrea să înţelegi că puiul tău nu va avea veşnic 5 ani. Şi nici acelaşi desen de arătat, nici aceleaşi întrebări de pus, nici aceeaşi curiozitate de satisfăcut, nici aceleaşi frici de liniştit.
Aş vrea să mă crezi când îţi spun că, pentru el, faptul că-l „pui pe hold” până îţi rezolvi problemele cu clienţii tăi, cu afacerea, cu actele ori cu tine însuţi, înseamnă respingere. Te înţelege pentru că i-ai spus de câteva ori – sper nu de prea multe- că pentru el munceşti. Şi se simte dator să aibă îngăduinţă faţă de tine, atâta timp cât îţi datorează totul.
Aş vrea să fii convins că puiul tău are vise de împărtăşit, dragoste de oferit şi lacrimi de şters atunci când vin, când abia prind contur, când tocmai au înmugurit. Şi dacă tu nu eşti acolo să le întâmpini, se pierd. Se ofilesc. Mor. Copilul tău nu are ingredientele necesare să-şi facă sufletul să crească, visele să se împlinească şi viaţa să rodească. El are nevoie de tine să fii acolo, să-i dai ce are nevoie. Şi singurul lucru pe care îl ai de dat lui este atenţia ta.
Şi cel mai mult aş vrea să crezi că joaca mea „de-a emoţiile” devine realitate numai la tine în braţe. Eu pot doar să-i dau încredere că poate să exprime tot ce simte, şi tot ce trăieşte, dar, dacă nu are cui să spună, cu cine să împărtăşească, o să se agaţe de mine ca de ultima scăpare. Va aştepta cu sufletul la gură ziua aia din săptămână să vină în „ţara jucăriilor şi a poveştilor”, cum numeşte el cabinetul, pentru că numai aici găseşte empatie. Timp pentru el şi atenţie. Şi asta e menirea noastră, a terapeuţilor. Noi suntem numai punţi de legătură. Noi doar dăm curaj, construim şi reparăm câteo fisură. Dar tu dai culoare vieţii lui emoţionale.
Tati, tu eşti curcubeul copilului tău! Pe tine te aşteaptă după o ploaie de lacrimi, după tunetele de frică, după fulgerele de neîncredere din inima lui.
Te rog, tati, lasă oamenii mari ori de câte ori copilul tău are nevoie să-i faci cu ochiul, să-l pupi, să-l îmbrăţişezi sau să-i spui TE IUBESC! Lasă-i doar pentru 15 minute, poate nici atât nu va fi nevoie să te opreşti. Copilul care primeşte atenţie atunci când are nevoie de ea, e ca adultul căruia îi e foame. Mănâncă atât cât e nevoie, nu non stop. Dacă însă e privat perioade lungi de timp de hrană, va ajunge să mănânce obsesiv, de teamă să nu mai sufere apoi de foame.
Copilul lipsit de iubire va deveni dependent de iubire. O iubire pe care o va cere de la oricine. Şi, din păcate, o poate accepta de la cele mai nepotrivite persoane. Şi când o va cere, nu se va mai sătura de ea. Va deveni un sac fără fund, veşnic cu nevoia de iubire pe care nimeni, niciodată, nu i-o va mai putea potoli. Decât un terapeut, peste ani, când el însuşi va deveni adult.
Dar vreau să crezi, mai presus de orice, că oricâtă terapie ar face copilul tău, devenit la rândul său părinte, cu indiferent ce terapeut extraordinar de pasionat de meseria lui, niciodată nu va simţi iubirea ta. Aceea pe care nu i-ai arătat-o la timp.
Tati, fii acolo! Cabinetele terapeuţilor nu ar trebui niciodată să fie „căsuţe de poveşti” mai frumoase decât propria lui casă. Şi terapeutul nu ar trebui să fie niciodată mai preţuit decât propriul părinte!
CINE ESTE MONICA BERCEANU, SPECIALISTUL ROMANTIC, WWW.MONICABERCEANU.RO
- de 11 ani psihopedagog și logoped
- de 2 ani expert în terapie de familie și cuplu
„Odată ca niciodată, am vrut să mă fac om mare. Când am înţeles că-n viaţă chiar trebuie să ai grijă ce-ţi doreşti, m-am răzgândit. Şi-atunci am ales să mă-ntorc la copilărie. Şi, pentru că numai poveştile oamenilor dau elixirul tinereţii fără bătrâneţe şi al vieţii fără de moarte, m-am făcut psihopedagog şi psihoterapeut de familie şi cuplu: să dau viaţă basmelor nespuse din inimile copiilor şi să construiesc împreună cu voi, părinţi frumoşi, castele de iubire pe care nimeni să nu le poată dărâma.”
