S-au ridicat armele, războiul în casa mea a început!
Practic, eu şi soaţa, umblăm pe un teren minat în propria noastră sufragerie. Pentru ce ne luptăm? Pentru comoara noastră – copilul. Da! Din aliaţi, ne-am transformat în semi-duşmani.
Cum s-a întâmplat una ca asta?
Simplu. Am început să avem păreri diferite în ceea ce priveşte educaţia lui şi, de aici, încep discuţii interminabile. Nu vă imaginaţi că ne scoatem ochii. Nici pe departe, Doamne fereşte, dar, pur şi simplu, niciunul nu vrea să lase de la el.
Să o luăm cu începutul. Când prinţul casei era foarte mic, nu prea aveam eu foarte multe de spus… Îmi mai dădeam cu părerea, mai comentam la cantitatea de mâncare pe care i-o pregătea, încercam să mai pun o frână când venea vorba de cumpărat jucării, de-astea, light, de vară.
Acum, însă, prinţul a mai crescut. Are pretenţii, vrea să exploreze, e curios, e ca argintul viu, se mişcă non-stop. Acum e aici, în secunda următoare, e cocoţat pe te miri ce. Eu sunt super încântat că e aşa. Soaţa, e terminată.
EA: încearcă să-l ţină calm, să-l tempereze, îi spune non-stop să aibă grijă pe unde umblă, îl ţine de mână prin curte nu care cumva să se mai împiedice şi să mai facă o nefăcută. V-am povestit prin ce chin am trecut după o astfel de ispravă.
EU: îl agit, mă joc cu el cât pot de mult şi de agitant, sărim, alergăm. Nu îl ţin de mână prin curte, consider că trebuie să îi acord încredere. Da, îl atenţionez când se apropie de ceva periculos, dar mai mult de atât nu fac. Şi acum, sincer… aţi văzut copii fără genunchi juliţi? Fără o zgârietură? Ok, nu vreau să mai ajung vreodată la spital, dar nici în burete nu pot să-l ţin până la majorat.
Concluzia? Ea mă ceartă!
EA: Când se face ora de masă nu discută, îl pune în scaun, mâncarea în faţă şi bagă, copile!
EU: Nu cred că e o catastrofă dacă nu îşi mănâncă iaurtul la oră fixă. Dacă ne jucăm super tare prin curte, nu întrerup asta pentru ora de masă. Din punctul meu de vedere, poate să mai aştepte jumătate de oră, o oră. (asta dacă nu cumva plânge el de foame)
Concluzia? Ea mă ceartă!
EA: Are pe el un tricou murdar de la vreo caisă furată din copac? Pac! În secunda doi îl schimbă. “De ce să îl las murdar, când dulapul e ticsit de tricouri curate?”, asta îmi spune…
EU: “Pentru că oricum îl murdăreşte şi pe ăsta în următoarele 5 minute” – eu asta îi răspund. Nu cred că e o tragedie dacă are tricoul pătat. Sincer acum… Decât să murdărească 5 tricouri într-o după-amiază, mai bine unul.
Concluzia? Ea mă ceartă!
EA: la baie îl lasă să se joace vreo jumătate de oră în cadă, însă, îi spune mereu: nu arunca cu apă, nu mai bea apă, nu te mai trânti ca pe tobogan. Toate sunt cu NU în faţă.
EU: Eu îl las să facă ce vrea. N-avem mop? Avem! Dacă copilul e fericit, sunt şi eu. Şi chiar îl încurajez să facă toate nebuniile! Dăm cu duşul şi pe gresia de pe pereţi! După ce îl săpunesc bine pe păr, îl limpezesc turnându-i apă în cap cu duşul sau cu găletuşa cu care el face haos în cadă. Nu-i prea place, dar scăpăm repede. Soaţa face crize şi zice că aşa îi dezvolt frica de apă. Eu chiar nu cred asta.
Concluzia? Ea mă ceartă!
EA: cum nu se mai joacă cu o jucărie o adună, o pune la loc. Ea e într-o permanentă mişcare. Strânge jucării cât e ziua de lungă. Le pune pe toate la loc, chiar dacă prinţul le ia de la capăt când ea poate nici măcar nu a terminat.
EU: nu fac şi nici nu am să fac asta vreodată. Le strâng şi o aşez pe fiecare la locul ei abia după ce el a adormit la prânz sau seara. Mi se pare total inutil înainte.
Concluzia? Ea mă ceartă!
EA: crede că jucăriile îi sunt suficiente. Nu are ce căuta cu sculele mele de meşterit prin casă.
EU: chiar cred că cele care nu reprezintă vreun pericol îi sunt utile în dezvoltare, deci i le dau fără să respir. Vrea să lipească tot parchetul cu bandă Tesa că-i place lui cum se vede? Perfect! Mai au la magazin. Vrea el să măsoare cu ruleta? Mi se pare minunat. Să vezi ce lungă e sufrageria.
Concluzia? Ea mă ceartă!
EA: e maniacă în ceea ce priveşte curăţenia. Toate trebuie să stea la dungă, totul trebuie să strălucească. Hainele în dulap stau ca în rafturile din magazine.
EU: sunt total opusul ei, iar prinţul mă moşteneşte. Dacă vrea să reorganizeze el dulapurile, îl las şi mă şi distrez când mă uit la el. Cel mai mult îl atrage dulapul ei. 🙂
Concluzia? Ea mă ceartă!
Dragi cititori, cred că vă puteţi imagina cam prin ce trecem acasă. Eu îl vreau pe fii-miu liber, independent, curajos şi cu iniţiativă, soața moare de frică să nu care cumva puiul ei să păţească ceva.
Treceţi si voi prin aşa ceva? Dacă da, cum aţi rezolvat problemele?