Am venit acasă într-o seară de vineri. După patru luni departe de familie și după o călătorie de mai bine de 30 de ore. Nu-mi mai îmbrățișasem soția din Ianuarie. Iar pe copii tot de atunci.
Am ieșit din aeroport echipat, cum prevedea legea: cu mască pe față și cu mănuși. Soața mă aștepta la fel de costumată. Mi-a pus cheile mașinii pe o măsuță și 15 lei de parcare. Atât. Ne-am privit în ochi. Doar atât. Am vorbit câteva minute păstrând o distanță de doi metri. Ne-am și salutat. Cumva. Călcâi în călcâi.
Nu ne-am îmbrățișat, nu ne-am sărutat. Nimic din toate astea, deși ni le doream nespus. Am respectat legea. Pentru că am zis că suntem persoane responsabile.
Am plecat cu mașina de la aeroport singur. După mai bine de patru luni departe de familie. Am ajuns acasă, în cartier. Iar Sophia era încă afară.
De când a văzut mașina, a început să alerge spre ea, cu lacrimile șiroindu-i pe obraji. „A venit tati!”, striga cu gura până la urechi, cu o fericire nespusă și cu lacrimile în continuare curgând, imposibil de stăvilit.
Am parcat și am discutat cu ea. Eu în mașină, cu geamul coborât, ea la doi metri de mine. Ea plângând, iar eu simțind cum mi se sparge inima în milioane de cioburi. Nu o mai strânsesem în brațe de mai bine de patru luni. Și ea își dorea să se liniștească atunci, acolo, la pieptul meu. Dar n-am făcut asta. Pentru că am respectat legea și pentru că am zis că sunt adult responsabil.
Am vorbit așa, de la distanță vreo jumătate de oră. În tot acest timp, Sophia râdea și plângea, se îneca de la lacrimi și sughițuri. Și în tot acest timp, singura consolare pe care am putut să i-o ofer au fost cuvintele. Frumoase, puternice, de tată iubitor. Dar doar cuvinte. Și da, m-am simțit groaznic în acele momente. Și revoltat: “Gura mă-ti de Covid!”. Dar am rămas responsabil până la capăt.
Acele 30 de minute au fost unele dintre cele mai grele din viața mea. Îmi aveam copilul la doi metri de mine și nu puteam să-l iau în brațe. Și asta era tot ce ne doream amândoi în acele momente. Îmbrățișarea care confirma reîntregirea familiei, relipirea inelului pe care îl formăm de atâta timp.
Am închiriat o garsonieră la parterul casei în care stăm. Familia la etaj, eu la parter. Pentru că am decis să respect legea și să fiu un român responsabil. Eu în autoizolare, timp de două săptămâni, restul familiei în casa lor, în siguranță.
După patru zile, m-a căutat și pe mine cineva de la Poliție. După patru zile. În tot acest timp, aș fi putut face orice. Să mă urc în mașină și să plec în lume. Dar mai ales să-mi strâng copiii în brațe. Dar n-am făcut-o. M-am dus în garsoniera închiriată și am stat cuminte acolo.
Și, în tot acest timp, mi-am văzut copiii pe geam. Cel mic nu mai înțelegea nimic. Tati ba e la televizor, ba pe telefon, dar acum e în fața lui, separat de un geam. Și nu poate să se joace cu el, nu poate să-i smotocească fălcuțele. Haos în capul copilului!
În timp, am creat un joc. Venea la geamul meu și bătea cu degețelul în sticlă. Iar eu, din partea cealaltă, îi pupam degețelul. De fapt pupam geamul. Și l-am pupat de sute de ori în cele două săptămâni. De sute de ori.
Dacă dorul de cei dragi ar putea fi ar fi o piramidă cu multe nivele, la care adaugi câte-un etaj, pentru fiecare zi petrecută departe de cei dragi, atunci aceste 14 zile au fost vârful piramidei. Cele mai grele dintre toate. De departe cele mai grele. Pentru că, atunci când ești departe de familie, îți asumi. Ți-e dor, dar suporți situația. Că știi că n-ai cum să-i strângi chiar atunci în brațe. Îți ostoiești dorul cum poți.
Dar, în cele 14 zile, a fost cu totul altceva. Piticii mei erau acolo, lângă mine, la doar 2 metri distranță. Era suficient să deschid o ușă și să năvălească în brațele mele. Atât de ușor. Și mi-a fost incredibil de greu.
Dar am ales să respect legea și să fiu un adult, un părinte și un român responsabil.
Toate astea, deși am venit dintr-o zonă în care am fost complet izolați, deși am trecut prin aeroporturi complet închise și dezinfectate, deși nu am intrat în contact cu nicio persoană străină, deși am fost scanat termic de zeci de ori. Și, totuși, am stat în casă, în autoizolare. Și am suportat.
În vinerea în care eu m-am întors în țară, în Herăstrău, au fost petreceri cu sute de oameni. Apoi, în zilele următoare, mii de oameni au dat năvală în piețe, în supermarketuri, în parcuri. Mii de oameni.
Fără măști, fără mănuși, fără să păstreze distanța aceea de doi metri între ei. Fără să respecte legea și fără să fie responsabili. Sau măcar să le pese vreo secundă că s-ar pune în pericol pe ei și pe toți cei din jurul lor.
Dar… au fost fericiți. În ignoranța lor, cu siguranță au fost fericiți. Ascultând muzică în aer liber sau cumpărând două fire de ceapă. Căci altfel nu-mi explic de ce au ignorat toate măsurile de siguranță. Doar dacă erau disperați să fie fericiți din nou. Chiar și făcând lucruri absolut banale.
În tot acest timp, eu am stat în izolare. Mai sănătos și mai puțin suspect de Covid decât ei. Și la doi metri de copiii mei ale căror îmbrățișări m-ar fi făcut pe mine fericit.
Mda, am ales conștient să respect legea și să fiu responsabil. Dar, sincer, văzând tot ce se întâmplă în jurul nostru, nu pot să nu mă întreb dacă nu cumva eu sunt prostul dintre mine și ei. Doar eu. Prostul!
Pentru că, sincer, într-o societate în care foarte puțini sunt responsabili, majoritatea iresponsabilă nu-i poate privi pe acei puțini decât ca pe niște MARI PROȘTI!