George Tătar, pe numele lui, posesor de mândrețe de băiat și, de azi, colaborator al blogului Taticool. N-a putut să scrie și el primul lui text despre zmei, balauri și despre eroul din el care se ia la trântă cu toate creaturile astea și le mai și învinge. Nuu, omul a scris despre lacrimi. Lacrimile lui de mascul Alfa. Dar textul e fain, așa că merită citit. Și poate îi dați și un like de încurajare.
Sunt tată de băiat și mai mândru ca mine nu e nimeni. Știu, știu… Voi ăștia tați de fete nu vă mai încăpeți în piele, dar asta se întâmplă pentru că nu știți cum e să ai băiat. Vă zic eu: e fix la fel! Sunt 100% convins. Mogâldețele astea mici emană atât de multă dragoste că nu contează nici ce au între picioare. Sunt ai noștri și îi iubim ca pe ochii din cap, vorba bunicii mele.
A venit pe lume acum 11 luni. Hm… 11 luni. Nici nu știu cum au trecut. Țin minte că îmi era o frică teribilă. S-a instalat în momentul în care am văzut cele două dungi roz pe bucata aia de plastic. De atunci am știut că viața mea și a ei se va schimba radical, însă… nu bănuiam că în halul ăsta. Ca și carcasă sunt același, dar pe interior sunt modificat complet. Zici că a venit un sculptor și mi-a remodelat inima. Atâta dragoste eu nu credeam că sunt capabil să simt și vi-o zic la modul cel mai serios. Știu că sună siropos, dar vorba lui Bittman: „Și băieții plâng câteodată”… Și, da! Câteodată chiar îmi vine să plâng. Va zic acu’ de ce.
Pai… în astea 11 luni a învățat să ne recunoască, să ne zâmbească, să râdă în hohote, să ceară apă, mâncare (și știe tot cartierul când cere mâncare), să se joace cu noi, să aibă preferințe, fițe și fuguri. Mai rupe o „mama”, un „tata” și na… cam tot ce fac copiii la vârsta asta. Ba chiar și cu pașii începe să cocheteze. Pe lângă toate astea, maică-sa l-a învățat să pupe. Îi spune frumos:
-Îi dai lu’ mami un pusi?
Îi zâmbește, îi face întâi „dragă-dragă”, că l-a învățat și asta, după care o pupă cu cea mai mare duioșie. De 3 ori la rând!!! De fiecare dată ea îi mulțumește și el nu mai poate de încântare. De ea… ce să mai zic?… Mamă, ce tare, mi-am zis. Pai trebuie să încerc și eu. I-am zis o dată, de două ori, de trei ori și… nimic. Inițial am zis că s-a obișnuit ca rugămintea să vină de la ea și la mine nu percutează deocamdată. M-am resemnat.
Ei bine… dar îmi vine să plâng când îmi face următoarea chestie. Îl țin în brațe, ne jucăm ca băieții, ne mușcăm, ne gâdilăm, ne învârtim prin casă ca în carusel și la un moment dat îi spun:
– Îi dai un pusi lui tati?”.
Și el ce credeți că face? Fuge în brațe la mama lui, o pupă și se uită pe sub gene la mine ca și cum mi-ar spune:
-Nope, n-ai să vezi pusi de la mine. Ăștia sunt doar pentru ea!
Păi și atunci mă încearcă o frustrare… și credeți-mă pe cuvânt că NU sunt un pupăcios și consoarta chiar îmi reproșează asta. Ba chiar îmi spune printre hohote de râs:
-Vezi? Ce transmiți Universului, asta primești!
După cum vă spuneam mai sus… da, și băieții plâng câteodată… De ciudă, mai ales!
Știți, însă, cu ce mă consolez și de ce mă consider un taticool? Cu mine bate cuba. Baietește! Și când vin acasă îmi sare în brațe. Cum poate el. Cred că trebuie să mă mulțumesc cu atât și să îmi iau gândul de la „pusi” mult râvnit saaaaaau să încerc și eu să devin mai pupăcios. Niciodată nu m-am gândit la asta dar se pare că un copil te schimbă. În bine. În foarte bine. În maximul de bine!