Bucură-te, copila mea, de lumea de azi!
Ieși afară și râzi! Joacă-te în fața blocului, simte fiecare rază de soare care îți luminează fața, respiră aerul curat pe care îl descoperi când mergem la munte, calcă pe nisipul umed. Ia-ne în brațe și fii fericită!
Azi ești liberă! Mâine nu va mai fi așa!
Când tu vei fi adult, vei sta mai mult în casă! Afară îți este teamă să ieși. Nu ai cum să te mai simți în siguranță.
Pe stradă, e cumplit. E plin de militari înarmați până în dinți și de teamă. Chiar și cu ei acolo, nu mai poți să simți că ți-e bine. Ieri, s-a aruncat unul în aer la nici 100 de metri de casa ta. Și este doar unul dintre zecii care au făcut asta în ultima vreme.
Trăiești mai mult în lumea virtuală, în fața calculatorului. Zâmbești doar prin emoticoane unor persoane pe care nu le-ai întâlnit vreodată în viață.
Nu prea mai ieși afară. Acolo e rău, e război. Oameni nebuni se sinucid și iau cu ei alți zeci când se aruncă în aer.
Mergi în vacanță doar la bunici sau părinți. Dintr-un bloc în altul, cel mult. Și te uiți cu melancolie la pozele de când erai mică, din atunci banalele excursii la munte sau la mare. Acum, toate astea sunt aproape erezii.
De fiecare dată când cineva se apropie de tine, te trece un fior rece pe spate. Te-am crescut să crezi că toți oamenii sunt buni, dar teama din sufletul tău te-a făcut să urăști. Îi urăști pe toți cei care nu au aceeași culoare a pielii ca tine, pe toți cei care nu-ți vorbesc limba. Și cel mai mult îi urăști pe cei care cred că Allah e mai presus de Dumnezeul tău.
Nu mai ai răbdare să asculți un străin. Și nici nu vrei. Cei câțiva străini care ți-au făcut rău au șters orice urmă de umanitate din sufletul tău. Acum toți sunt răi și ai vrea să dispară de pe fața pământului.
Dar răul e tot mai mare și mai imprevizibil și distrugător. Iar autoritățile sunt, de fiecare dată, luate prin surprindere.
Ai schimbat câteva guverne ca să ai din nou siguranță. Ai acceptat ca toate telefoanele să fie urmărite, chiar dacă atunci când vorbești cu iubitul tău știi că un al treilea te ascultă. Ai acceptat să ți se instaleze camere în fiecare colț public. Ai acceptat să trăiești alături de mii de soldați.
Mâine, ești programată la instalarea cipului în braț. E ultima soluție propusă de guvern. În alte țări, deja, e o măsură în vigoare. De mâine, ultima frântură de libertate pe care o aveai va dispărea. Dar nici nu-ți pasă. Ai acceptat, deja, că libertatea e o noțiune perimată, o noțiune pe care ai cunoscut-o doar puțin, în copilărie.
Acum, doar viața mai contează. Și, dacă pentru a trăi, trebuie să ai un cip în braț, atunci alegi să trăiești. Deși ți-e teamă că nici măcar cipul ăsta nu-i va opri!