Soaţa şi cu mine avem prieteni noi. Nu sunt colegi de muncă, nici măcar vecini. Sunt doi părinţi de fetiţă cu care ne-am întâlnit o singură dată în parc. N-a fost chimie între noi, nici planuri de afaceri n-avem împreună. Dacă ne întâlneam pe stradă, 100% treceam unii pe lângă alţii fără să vibrăm.
Păi şi cum s-a întâmplat?
Fata lor s-a îndrăgostit de fii-miu, iar fii-miu visează la ea. Simplu ca “bună ziua”.
Pentru cei care aveţi nevoie de tehnici de agăţat, luaţi de aici.
Ne îmbrăcăm frumos, mergem în parc. Bine… fii-miu zici că simţea ceva, că a schimbat trei tricouri şi două perechi de adidaşi. Greu i-au fost hainele pe plac în ziua aceea. Într-un final ajungem. Fuga pe tobogan, fuga prin tuneluri, fuga pe scări, fuga spre leagăne, iar pe tobogan, iar pe scări, iar prin tuneluri. La un moment dat, dintr-un tunel aud:
Fii-miu: Haide, treci tu.
Ea: Mulţumesc.
-Fii-miu: Cu plăcere.
“Bravo, tinere!”, îmi zic.
La ieşirea din tunel, apare ca o zână diafană EA! Îmbrăcată într-o rochie roz, cu conduri sclipitori şi un dress care, la plecarea de acasă, sunt sigur că era de un alb imaculat. Nu iese bine de acolo, că se întoarce şi întinde o mână spre fii-miu:
-Te ajut?
-Nu, că vin.
Iese şi fii-miu şi se întâmplă conectarea lor prin privire. Zici că s-a oprit timpul în loc pentru ei. Ea, mai curajoasă, îi spune:
-Eu sunt Medeea. Pe tine cum te cheamă?
Al meu, stăpân pe sine, pierdut în ochii ei…:
-Superman!
“Gata! Bravo, bărbate!”, mi-am spus şi am început să râd în sinea mea.
Fata, cu buclele ei mari, dă fuga pe tobogan. Fii-miu, după ea. Au făcut un maraton la finalul căruia eu aş fi avut nevoie de o zi lat în pat. O aud:
-Superman, mie poţi să îmi spui Elsa.
Al meu o ia de mână şi îi spune:
-Eu sunt Kristoff.
Au stat aşa, uitându-se unul la altul ceva mai mult decât ar fi prevăzut legea soaţei şi uite, tu, dragă cititorule, cum s-a rescris povestea Elsei şi a lui Kristoff în parc, la tobogane.
Strigau unul după altul cu un patos şi o pasiune de nedescris. El o lăsa să treacă prima, ea îl aştepta. El o ajuta să urce scările, ea îi mulţumea şi îl întreba dacă are şi el ren ca prinţul din poveste. Ca să n-o supere, i-a zis că are. “Pesemne se bazează că îi dau maşina”, mi-am zis.
La un moment dat, au apărut lângă mine şi părinţii fetei. Am intrat în vorbă, că ce să mai facem acum? Am aflat că stăm relativ aproape unii de alţii, ne-am spus cu ce ne ocupăm, ce năzbâtii fac copiii şi de astea, aşa, uşoare, până când au apărut protagoniştii şi EA, Elsa, a luat cuvântul:
-Tata, vine şi Kristoff cu noi în Grecia.
-Da, vin! Zice fii-miu. Pecăm cu avionu’. (Plecăm cu avionul.)
-Da, zice ea. Kristoff vine cu noi, bine?
Ne-am uitat unii la alţii, soaţei să-i sară inima din piept şi alta nu, dar tatăl Elsei a fost o poezie: roşu până în varful urechilor.
-E inofensiv, să ştiţi! I-am zis amuzat.
A zâmbit, dar nu era zâmbetul lui.
S-au mai jucat puţin copiii, iar când să ne pregătim de plecare, ne-am trezit lângă noi cu Elsa şi tatăl ei. A vorbit “regele”.
-Ştiţi? Nu vreau să vi se pară aiurea, dar fii-mea n-a mai avut aşa chimie mişto cu vreun copil până acum. Dacă tot stăm aproape unii de alţii, nu aţi vrea să ne întâlnim în parcul acela de lângă noi? Se joacă pruncii, iar noi putem sta la o poveste dacă e.
Omul era vizibil stânjenit. Se gândea probabil că-l cred nebun, dar invitaţia şi explicaţia mi s-au părut foarte mişto.
-Mâine seară e ok? Că terminăm şi noi mai devreme.
-Super! Ne vedem acolo.
Omul a plecat super fericit, iar noi şi mai şi.
P.S Să-l văd eu pe prinț de unde face rost de ren acum! 🙂