Se duce copilul la școală! Ok. E un nou început, unul foarte important, înțeleg. Mda clasa 0, primii pași pe un lung drum. Frate, dar lung va fi! Și habar nu va mai avea copilul de prima lui zi de școală. Peste câțiva ani, tot ce va conta va fi să treacă BAC-ul! Doamne, ajută!
Înțeleg și faptul că părinții au emoții. Normal. Am și văzut-o pe-a mea lăcrimând nițel. Și pe mine m-au trecut câteva frisoane, că mi-am văzut copilul în bancă. Dar maică-sa? Culmea emoțiilor! Spune chiar că a avut emoții mai mari ca la naștere. Măi, cum așa? Auzi, la naștere era cu operațiii, cu anestezie, cu chestii grele. Aici se ducea puradelul la școală. Big deal! Nu era nimeni tăiat pe undeva. Deci, de ce atâtea emoții? Dar… necunoscute sunt căile gândirii feminine și un nebun ai fi dacă ai încerca să le deslușești.
Hai să vă povestesc… cum a fost prima zi de școală a fiică-mii. Din perspectiva tatălui, evident.
6.30 TREZIREA!!! Mămă, mămă, dacă n-ar fi un blog de parenting, în care încerc să mai educ pe ici pe colea, v-aș relata exact ce i-am spus telefonului. L-am urât sincer! Mă și chiar îmi plăcea telefonul ăla. Până ieri, când m-a trezit fix la 6.30. Nu mai țin minte când m-am mai trezit la ora asta. Poate când am mai plecat în vreo vacanță cu o companie aeriană low-cost! Măi, dar atunci plecam în vacanță, nu la școală!
Haos, haos, haos! Și aici apare marea mea durere! Copilul meu se duce la școală, dar eu de ce trebuie să sufăr de acum încolo, în fiecare dimineață? Să se ducă singur, nu știu. Să facă ceva și să mă lase să dorm în continuare. Doar e școala lui, nu a mea!
Măi, am muncit pe brânci ca să-mi permit luxul de a fi patron și a mă duce la birou la ora 10.00. Nu, frate, de acum încolo, trezirea la 6.30! Clar voi avea fantezii cu patul. Doar cu patul și doar cu somnul că sigur vor fi mai rare ca oricare altă fantezie!
Revin la dimineața cu haos. Mă duc să fac cafeaua, soața direct în baie să se spele pe cap. Și știți ce înseamnă asta la o femeie. Două ore pe ceas are de coafat și aranjat după. La 8.30, începea festivitatea de deschidere. Credeți că s-a încadrat în timp?
Pe la 7.30, iau copilul din pat și încerc să-l trezesc. Soața nu putea să mă ajute că făcea ceva complicat cu un phoen. Asta mică avea chef de desene animate.
-Tati, de azi te duci la școală! Gata cu răsfățul la desene animate dimineața! Am zis!
S-a uitat fiică-mea cam ciudat la mine, dar n-a protestat. Aveam față fioroasă.
La 8.12 am ieșit din casă. Relativ am ieșit, pentru că mai mult le-am luat pe sus pe amândouă. Pe cea mică în brațe, pe cea mare trasă de un bigudiu. Nu și le scosese încă. Înclin să cred că, pentru soață, deschiderea anului școlar a fost mai importantă decât pentru fiică. Atât nu s-a gătit nici la cununia civilă!
La 8.15 realizez că ne lipsea singura chestie indispensabilă atunci când te duci la deschiderea noului an școlar. Florile, frate, florile! N-ai cum să te duci fără flori! Habar n-aveți cum se va uita învățătoarea/ profesoara la voi! Nici eu nu-mi imaginez, că am găsit niște scaieți asemănători cu florile și am scăpat oarecum. Dar fără flori, cred că ar fi fost așa ceva… gen Blair Witch 1 și 2 și al treilea încă neprodus, la un loc. (asta e pentru cunoscătorii genului horror)
La un colț de intersecție, apare în cale florăria. Într-o zi normală, n-aș fi oprit nicio secundă acolo. Trandafiri roșii și scaieți. Atât aveau. Scaieți… nu erau scaieți, dar cam așa arătau. Vai de mama lor de flori, dintr-astea de toamnă, ieftine. Ieftine, pe dracu!, 50 de lei am dat pe două buchețele. Măcar erau albe și nu roșii ca trandafirii. La ce mare fan sunt eu cu PSD-ul chiar n-aș fi luat trandafiri roșii în cel mai important moment de până acum al fiică-mii.
În fine, las politica. Am luat scaieți. I-am și dat învățătoarei și asistentei ei. N-au comentat. Nici nu s-au uitat urât. De fapt, cred că nici măcar n-au remarcat ce flori le-am dat. Nu de alta, dar aveau fix 18 buchete de fiecare. Atâți copii sunt în clasă și un părinte n-a uitat de buchet. Am observat eu că le mai dăduseră și alții scaieți dintr-ăștia. Deci am scăpat.
La 8.31, am intrat în aula în care avea loc festivitatea. 8.31. Toți trei alergând. Eu transpirat tot, cărând-o pe Sophia de o mână, mai mult prin aer, decât pe picioarele ei. Unde mai pui că fiică-mea a vrut să-și ia și ghiozdanul cu ea. N-avea nevoie de el pentru că n-a fost decât festivitatea, dar l-a luat cu ea. Și ghici cine a cărat ghiozdanul? Și florile și copilul? Toate în același timp!
Soața n-avea cum să mă ajute că era cu mâinile prin păr, căutând să-l aranjeze. Mă mir că nu și-a uitat vreun bigudiu pe cap că nu știu când a apucat să le scoată. Oricum, mi-a dovedit încă o dată că o femeie se va descurca în orice situație, dacă își dorește. Iar ea și-a dorit să aibă o coafură impecabilă la deschiderea anului școlar.
Una peste alta, am învins. Am ajuns la timp! Un minut nici nu contează! A fost așa o victorie senzațională, un fel de David care îl învinge pe Goliat. Bine de tot m-am simțit că am ajuns la timp. Părea misiune imposibilă.
Aaaaa, vă spuneam de ghiozdan. Altă nebunie! Ia-i copilului ghiozdanul pe care și-l dorește. Că poate altfel nu vrea să-l poarte. Și a ales Sophia. Ghiozdan cu Soy Luna. Nici acum nu știu prea bine cine e Soy Luna asta. Dar îi place fiică-mii tare mult. Atât de mult încât ne-a rugat să-i punem și tapet cu diva în cameră. Vă povestesc altă dată despre asta. Aproape de divorț m-a adus Soy Luna.
În fine. Îi place Sophiei mult, așa că am luat ghiozdan cu Soy Luna. Și penar și cană de băut apă și cariorici și etichete și tot! Dacă în privința patului am fantezii, cu Soy Luna am coșmaruri!!!
Trag linie și mă opresc din bocete. Viața mea, de acum încolo, va începe în fiecare zi la 6.30. Asta e! Ori accept situația, ori… ori accept că n-am variante.
Fiică-mea va merge la o școală mișto și sper să-i placă la fel de mult pe cât ne-a plăcut nouă când am ales-o pentru ea. Sper să fie entuziasmată, să vrea să descopere noi lumi, să învețe de drag. Vom căuta să-i încurajăm mai mult dezvoltarea personală, decât premiile, mai mult caracterul decât notele.
Fiică-mea va purta uniformă la școală. Niște tricouri simpatice. Îmi place foarte tare ideea asta. Copiii trebuie să meargă la școală pentru informații, nu pentru a descoperi ultima colecție de haine de la Dior.
În clasa 0 nu va avea teme. Deci, nu va fi chiar atât de rău, mai ales că Sophia a aflat de la prieteni mai mari că temele sunt plictisitoare. Ne rămâne un an să o convingem că temele o ajută să învețe și să descifreze singură secretele acelor lumi noi, despre care îi tot vorbim.
PS: Pozele sunt făcute special ca să dăm bine la public. În realitate, Sophia spune că n-a avut deloc emoții, maică- sa că le-a avut pe toate și chiar a și lăcrimat, iar eu eram încă nervos că mă trezisem la 6.30.
Filmulețul este, însă, unul sincer. Fiecare și-a spus gândurile adevărate înainte a păși în primul an școlar al copilului nostru. Dați-i [play] și bucurați-vă alături de noi. Să aveți un an școlar exact așa cum îl doriți pentru copiii voștri!