L-am ţinut în braţe încă din prima clipă. Am fost primul!!!!! I-am urmărit fiecare grimasă, fiecare încercare de pas, fiecare zâmbet şi i-am şters fiecare lacrimă.
Doamne, tot universul meu s-a concentrat în jurul lui!
Îmi aduc aminte de primele nopţi după ce l-am adus acasă. Parcă sunt din altă viaţă acum… Ţin minte că nu puneam geană pe geană de frică să nu păţească ceva. De frică să nu amorţească, de frică să nu se înece, să nu plângă şi vreunul din noi să nu îl auzim. N-a fost o perioadă uşoară, dar a trecut şi asta.
Acum, la cei 5 ani ai lui doarme fix ca un om mare. Tun până dimineaţă. La el în pat, nici nu vrea să audă de noi, de vreo mutare. Aşa l-am obişnuit de mic şi continuă în forţă.
Eh, dar cu toate astea încă mai merg la el să îl văd cum doarme. Încă îl mai adulmec şi îi aştern un sărut pe frunte. Încă îl mai studiez de parcă ar fi ceva teză de doctorat şi de fiecare dată când mă uit la el îmi zic: uite, măi, că perfecţiune există!
Şi uite aşa, am mers mână în mână până acum. Seară de seară ritualul era sfânt: baie, papa, spălat pe dinţi şi somn. Seară de seară. De 5 ani! Au fost foarte puţine dăţile în care ne-am abătut de la ritual şi acelea nu mai mult de o noapte.
Eheeee, dar nimeni nu ne-a pregătit pentru momentul în care el va creşte. Noi mergeam aşa, parcă legaţi la ochi şi ne gândeam că aşa o să fie toată viaţa. Adică na, nu mă înţelegeţi greşit, ştiam şi eram conştient că va veni o vreme când nopţile nu va mai da pe acasă dar sub nicio formă nu ne-am gândit că se va întâmpla asta atât de repede.
Să vă zic:
Are al meu un prieten tare bun. Sunt prieteni de când erau încă în pântecele mamelor lor. Mamele lor, prietene de când se ştiu. Clară treaba. Copiii nu prea aveau altă şansă că astea două mari i-au ţinut bot în bot. Sunt ca fraţii ăstia mici. Şi să vrea să nu se vadă nu se poate. Şi na: dă-i cu vizite, dă-i cu petreceri, dă-i cu joacă, dă-i cu dorinţa de a opri timpul în loc. Când se întâlnesc nu se mai dau duşi neam. Vă amintiţi? Parcă la fel eram şi noi.
Eh, şi într-o seară, după o zi straşnică de joacă, îl aud pe prietenul lui fii-miu:
-Auzi? Nu vrei să dormi la mine şi mâine dimineaţă când ne trezim continuăm construcţia asta? Mama ne face micul-dejun şi tata ne face burgări. Hai, vrei?
-Da, vreau!
Când l-am auzit m-a şi pufnit râsul. Cum, măi, să doarmă el în deplasare? Cum, măi, să nu adoarmă el în braţele mele sau ale mamei lui? Cum, măi, să nu doarmă el în patul lui, în aşternuturile lui, cu jucăriile lui pe care şi le îndeasă pe lângă gât de am şi zis că va avea gât de girafă? Cum una ca asta? Au mai existat încercări şi, în miez de noapte, umblam în pijamale cu maşina prin oraş să-l aduc acasă, că el brusc nu se simţea pregătit. Staţi liniştiţi, că ni s-a dus buhul în gaşca de prieteni…
Prietena soaţei, când l-a auzit aşa hotărât, mai să ne dea afară din casă.
-Hai, ar fi bine să plecaţi că poate se răzgândeşte. Daca e ceva, vă sun.
Şi uite aşa, cu bucata de pâine neterminată, cu paharul nebăut şi cu un papuc neîncheiat, am ieşit pe uşă după o super pupăceală cu prinţul nostru.
-Pa, mama! Pa, tata! Vă iubesc! Şi… dus a fost.
A şi fugit înapoi în cameră, la joacă şi noi ne uitam ca doi… nu vă zic ce, la o uşă care ni s-a închis în nas.
-Mai mergem acasă? Sau vrei să stăm în maşină o vreme?
-Păi tu crezi că eu mai plec în pijamale de acasă? Stăm în maşină că imediat sună telefonul. Să vezi! Pariu fac cu tine şi cu oricine că eu îmi cunosc marfa foarte bine.
V-am zis. Eram deja păţiţi de vreo 3 ori, aşa că n-am mai riscat.
Şi am stat. Am stat şi iar am stat. Primim mesaj: “Au mâncat, au făcut baie şi, în 5 minute, somn!”. Deci… vă daţi seama cât am stat acolo, nu? Doi pămpălăi care aşteptau ziua de mâine că pe fiul lor nu-l interesa.
Ne-am uitat unul la altul şi nu ştiam ce să zicem. Parcă ne simţeam trădaţi, nu ştiu cum să vă zic. Parcă băiatul nostru, care sub nicio formă nu s-ar fi desprins de noi, ne-a trădat. (Doamne, ce aberaţii îi trec omului prin cap!) Ne-am uitat iar unul la altul şi parcă nu aveam o mână, sau un picior.
-Şi acum ce facem?
-Mergem acasă, nu? Zic.
-Mda… Nu îţi e foame? De când nu ai mai mâncat la 12 noaptea în oraş?
-Pfai… de enorm de mult timp.
-Hai!
Şi vă imaginaţi că ne-am cumpărat tot felul de prostii. Ne-am ghiftuit bine cu tot ce nu e sănătos şi a venit întrebarea:
-Şi acum ce facem?
-Păi nu ştiu. Unde mai mergem?
-Păi nu ştiu.
Eram ca doi pinguini în deşert. Pierduţi şi debusolaţi. Ce fraieri… Ne-am dat seama că noi nici măcar nu suntem în stare să ne bucurăm de puţina “libertate” de care avem parte. Habar nu avem cum se mai face asta. Ne-am dus acasă.
Am intrat, linişte. Am desfăcut o sticlă de vin, am iesit pe terasă şi parcă era totul gol. Iar parcă ne lipsea o mână sau un picior. Tare ciudată senzaţia. Ne uitam prin sufragerie, vedeam o jucărie aruncată pe te miri unde şi ne lipsea vorbăreţul de nu ne venea să credem. Într-un final ne-am dus la culcare. Când am trecut pe lângă camera lui, am simţit un mare gol în stomac.
-Băiatul nostru se face mare, George!
Nimic n-am mai zis. Cumva, tot ceea ce era îndepărtat în mintea mea era acolo, cât se poate de în prezent.
În pat zici că aveam furnici. Ne foiam de colo colo, ne învârteam, ne răsuceam, nu vă mai zic ce am mai făcut şi, într-un final, am adormit. Dimineaţa la cafea, când orice om normal la cap se bucură de linişte şi savurează momentul acela magic, noi eram fierţi. Zici că stăteam pe ghimpi.
-Ce o face? Oare s-a trezit?
-Nu ştiu, iubito. Dă şi tu un mesaj. O fi plâns azi-noapte? S-o fi trezit?
Eh, după o vreme ne sună telefonul: prietena soaţei. Răspunde de zici că o sună cineva să o anunţe că a câştigat potul cel mare la Loto:
-Alo!
-Alo, mama!
-Da, mama. Ce faci, iubitule? Cum ai dorm….
-Mama, io nu vin acasă. Mai stau şi azi. Bine? Te iubesc! Pa! Ding, ding, ding…
Băiatul i-a dat cu flit maică-si. I-a închis telefonul în nas!
Acuma, să facem o scurtă analiză: noi ne-am stresat, el nu. Noi abia am dormit, el a rupt patul. El s-a distrat, noi nu. Şi tot aşa – minus la noi, plus la el.
Ei, şi uite aşa se întâmplă: îi faci, îi creşti, le sufli mucii, le alini durerile, te fac preş, calcă pe tine, te mototolesc, îţi scot fire albe şi pa! La un moment dat simţi că te aruncă la coş.
Hal de părinti tineri ce mai suntem noi. Fix degeaba! Hai noroc, am băiat mare!