M-am lăudat de 101 ori cu fii-miu că nu face scandal. M-am lăudat că înţelege dacă nu avem bani să îi cumpărăm o jucărie. M-am lăudat că nu trage de noi, că nu se trânteşte pe jos dacă nu primeşte ceva.
Retrag! Cum era? Never say never…
Ajung acasă mort de oboseală. Îmi doream doar să mă arunc pe canapea şi să lenevesc. Măcar 10 minute… Nu mi-a ieşit.
Intru pe ușă şi o văd pe a mea că fugea dintr-o parte în alta. Aduna lucruri de pe jos, punea la spălat, mai spăla un pahar, ştergea o urmă invizibilă de praf. Toate într-un stil…. M-am simţit într-o altă dimensiune. “Clar! E fiartă”, mi-am zis. “Să întreb? Să nu întreb?…”
-Ce s-a întâmplat, iubito?
Şi-a ridicat privirea la mine şi au început să îi ţâşnească lacrimile din ochi.
-Aoleu. Ce s-a întâmplat? Eşti bine? Copilul e bine? Ce s-a întâmplat?
-George… Mi-a fost aşa ruşine…
Plângea mai abitir acum.
–Doamne, ce s-a întâmplat atât de grav???
Şi a început…
A fost să ia copilul de la grădiniţă. Bucurie deplină! Ba chiar s-a lăsat şi cu lacrimi, că prinţul a fost super emoţionat. Mama reuşeşte rar să îl ia de la grădiniţă din cauza programului de la serviciu.
Ei, dar când reuşeşte… vă daţi seama ce e pe el. Bun. L-a luat de la grădi şi au plecat împreună la cumpărături. Toate bune şi frumoase până când au ajuns în faţa unui raft cu jucării. S-a uitat copilul la ele şi a întins mâna către un set de figurile pe care, MENŢIONEZ, le are acasă în TRIPLU exemplar. Da, în poziţii diferite. Ca acestea nu avea acasă. A rugat-o pe maică-sa să i le cumpere. Evident, femeia normală la cap i-a explicat că nu se va întâmpla asta pentru că acasă îl aşteaptă acelaşi băiat deghizat în şopârlă în trei variante diferite. Şoc pe prinţ şi alta nu. A insistat. A mea a argumentat din nou motivul pentru care nu i se va îndeplini dorinţa.
Ei… şi toată discuţia lor civilizată a escaladat într-un asemenea hal încât din gura copilului cu chip de înger s-a auzit:
“-Eşti o mamă rea! Să pleci de aici că rămân cu jucăriile. De ce nu îmi cumperi????”
Doamne… şi dacă n-ar fi primit tot ce şi-a dorit… Şi da, au existat multe situaţii în care i s-a spus că nu se poate şi n-a avut vreo problemă sau vreo ieşire.
Credeţi că s-a rezumat la atât? Oh, nu. Lacrimile fierbinţi şi amare i se înnodau sub barbă. S-a scurs lângă raft ca o îngheţată topită şi a suspinat a jale de a mea transpirase toată.
-George, nu mai ştiam ce să îi fac. Plângea, suspina, eu încercam să îl iau de acolo, el urla şi mai tare. Se uita lumea la mine ca la cel mai mare criminal.
Bine, n-o interesa pe soaţă în mod deosebit cum se uita lumea la ea. Şocul ei era strict legat de reacţia copilului.
-Ştii ce am făcut? M-am ridicat, l-am întrebat dacă vine cu mine la casă şi apoi la maşină. A zis că nu. Urlând, evident. Am tras aer în piept şi l-am anunţat că plec şi că mă găseşte acasă.
A plecat şi a lăsat copilul acolo. Pe jos.
-Mă uitam cu coada ochiului la el cum mă sfidează, dar am plecat.
Ei, dar pe când s-a îndepărtat câţiva metri buni, a simţit el că zona de confort e de multă vreme depăşită, s-a ridicat şi s-a împiedicat în lacrimi până la ea. Cumva au reuşit să plece din magazin.
Normal, au avut o discuţie în maşină despre cele petrecute, copilul s-a jurat că nu mai face, dar a mea tot fiartă era.
S-a dus leneveala mea pe canapea… Ne-am adunat în familie să povestim pe tema asta. I-am explicat şi eu că nu a existat să îşi dorească ceva şi să nu primească, dar sunt momente când avem sau nu avem bani şi el ştie asta, sau sunt situaţii în care vedem aceleaşi lucruri pe care le avem şi acasă şi atunci nu are rost să le cumpărăm. Mai bine folosim banii la altceva. Oricare variantă ar fi el nu are cum să reacţioneze aşa sub nicio formă.
A zis că a înţeles. Noi nu îl credem 100% aşa că vă cerem ajutorul. V-aţi confruntat cu aşa ceva? Ce aţi făcut? Că soaţa era la un pas să îi arunce toate jucăriile şi, în locul lor, să îi dea două lemne sau un ziar. “Să îşi dezvolte imaginaţia şi să învețe să aprecieze. Că prea e răsfăţat”. Cuvintele ei spuse la cei mai mari nervi.