Mi-e tare groază de perioada adolescenței copilului meu. Sincer, e una dintre cele mai mari frici de-ale mele.
Că nu mă voi mai înțelege cu ea, că nu va vrea să mai primească niciun sfat de la mine, că mă va urî, că-mi va trânti ușa în nas, că se va aventura în anturaje dubioase. Că, pur și simplu, va uita de noi, părinții ei. Sau că, mai rău, va ajunge să creadă că-i suntem dușmani.
Încerc să evit situația asta, deși toți părinții cu copii adolescenți pe care îi cunosc îmi spun că nu ai ce face. Că e cea mai grea perioadă din viețile lor și că trebuie să ai răbdare. Va trece până la urmă.
Cred, însă, că măcar poți diminua efectele de rebeliune, fiind prezent lângă copil atunci când e mic. Cred că, dacă reușești să-i fii aproape, să-i dai încrederea că îți poate spune tot ce are pe suflet, chiar cred că, la adolescență, veți continua să fiți apropiați. Vom vedea.
Până atunci, îmi iubesc copilul cât pot de mult și mă documentez într-ale parentingului. Dincolo de cărți de specialitate, mi-a picat în mână și o carte scrisă de o adolescentă. Monica Pană o cheamă și a scris “Port în zâmbet toate rănile”. Și DA, îi fac publicitate. Pentru că adolescenta asta chiar merită să fie susținută. Cartea poate fi cumpărată din link, costă doar 2 dolari. Momentan este doar virtuală, Monica și părinții ei neavând bani pentru a acoperi costurile de tipar.
Dar fata asta chiar e pe drumul cel bun într-ale scrisului. Vorbește în paginile virtuale ale cărții și ale blogului ei exact despre ce simte un adolescent, despre problemele lui de zi cu zi, dar și despre sentimente profunde. Și credeți-mă că adolescenții de azi nu sunt deloc superficiali, cu capul în nori sau de neîncredere. Sunt niște oameni absolut fascinanți.
Ce este adolescența?
“Când este vorba să iei decizii… ești un copil.
Când faci o trăznaie… ești aproape adult.
Nu ești nici copil… nici adult… Ești prins între două lumi. Sau… nu aparții de nicio lume. Ești un hoinar. Ești al nimănui.“
De ultimele cuvinte ale Monicăi mi-e teamă în relația mea cu fiică-mea: că se va simți a nimănui.
Mă liniștesc, însă, citind-o pe adolescenta Monica. E un om puternic. Ca mulți alți tineri de vârsta ei.
“Cu timpul vom învăța să fim oamenii care pășesc încrezători pe stradă, cu privirea aceea care strigă: “Limita voastră e cerul? A mea e dincolo de el!”. Și vom zâmbi de parcă am avea cea mai minunată zi.
Vom învăța să mergem demni, cu capul sus și umerii trași în spate indiferent că mergem prin ploaie, fără umbrelă și cu bagaj.
Putem fi ce vrem. Suntem perfecți în imperfecțiunea noastră, iar cei ce ne iubesc o fac pentru originalitatea noastră.
…
Mă îmbrac după preferințe. Îmi port părul cum doresc, gândesc ce vreau. Sunt EMO, metalist, rocker, dar am aceleași drepturi. Fuck society!”
Cred cu tărie că Monica, Sophia și toți copiii de azi nu vor accepta ce au acceptat părinții noștri și chiar noi. Sunt sigur că vor schimba societatea, că vor lupta pentru crezurile lor până în pânzele albe. Că lor le va fi ALTFEL decât ne-a fost nouă. Pentru că ei sunt oameni cu adevărat puternici.
Bine… au și puncte slabe. Se îndrăgostesc ca nebunii, iubesc cu patimă. Mda, va trebui să accept asta de la fiică-mea și cred că va fi cel mai greu obstacol din viața mea de tată. Dar… bucuroși le-om duce toate!
“Îl iubesc ca pe un înger… Îl iubesc cum iubesc poezia… Îl iubesc mai mult decât m-am iubit pe mine toată viața.. El înseamnă tot. El e raza de soare care îmi luminează calea… El e drumul meu spre fericire… El e motivul zâmbetului meu…”
Citiți, dragi părinți, cartea asta. “Port în zâmbet toate rănile” e manifestul unui adolescent superb, din care cei ca el trebuie să-și descopere forța, iar noi, părinții lor, mândria că avem copii atât de frumoși, de liberi și de puternici.
PS: Sau măcar dați un share acestui articol, tare mi-aș dori ca scrisul adolescentei acesteia să apară și în print. Chiar ar fi frumos!