Ajutoooooor, simt că mor!!!!
Sper să nu citească soţia, că altfel îmi vinde maşina şi cumpără încă o jucărie. Strict din răzbunare.
Măi, oameni buni, cum am crescut noi? Primeam o jucărie la ocazii speciale şi în rest improvizam la greu. Ne puneam imaginaţia la bătaie cât puteam de mult, nu? Când primeam câte o figurină din desenele noastre favorite, ne spălam pe mâini de o sută de ori doar, doar să nu o murdărim. Atât de fericiţi eram. Eh, acum vremurile sunt altele… Cum e posibil ca soţia mea să nu se mai oprească din cumpărături? Cum e, măi, posibil să cumpere tot ce găseşte doar pentru că îşi doreşte odorul ei?
Are conturi pe toate site-urile de jucării. Compară preţuri, le găseşte şi în gaură de şarpe. Ba chiar s-a extins şi în străinătate. Dacă ceva nu s-a inventat, nicio problemă! Ea rezolvă. N-am văzut atâta determinare în cineva…
Stau şi eu liniştit în casă şi îi aud:
“Mami, vreau Garda Felină!”
Se dă a mea peste cap, caută oferte, caută soluţii, scoate figurinele ca un magician din pălărie “la un preţ imbatabil”.
După două zile de distracţie maximă, auzi prin casă cum iar curg dorinţele:
“Mami, vreau lampa lui Aladin!”
Se face a mea luntre – punte, se prezintă acasă cu lampa lui Aladin.
Am încercat, jur, să purtăm o discuţie. Mie unul nu mi se pare normal ca cel mic să primească tot ce vrea, când vrea. Dar să o vedeți pe cea mare cum doseşte jucăriile. E ceva… Nici când îşi cumpără o pereche nouă de pantofi scumpi nu face aşa. E ca şi câinii care îşi ascund oasele în pământ. (Mi-o iau pentru asta) Doseşte jucării în dulapuri, le ţine ascunse în geantă, le lasă prin maşină, doar, doar n-o văd. E o boala asta???
Am încercat să mă impun:
-Tu primeai tot ce voiai când voiai? Am întrebat-o hotărât.
-Nu.
-Păi şi atunci noi de ce îl răsfăţăm aşa?
Gata. Am stârnit focul și niciodată nu sunt pregătit.
-Auzi? Tu ai văzut ce jucării îi cumpăr?
–Da, tot ce îşi doreşte! (ironic, cu mișcare teatrală din mână)
–Şi se joacă cu ele?
–Da, se joacă.
–Îi dezvoltă imaginaţia?
–Mda… Vorbește mult, ce-i drept, şi îşi creează poveşti…
-Sunt jucării periculoase?
-Păi nu… dar mi se pare că sunt multe…
-Păi şi eu ce să fac dacă sunt multe personaje într-o poveste?????
-Măi, iubita mea, dar îl răsfăţăm prea mult…
-Îţi vorbeşte urât? E neascultător? Nu! Îţi cere luna de pe cer sau jucării total inutile care costă o avere? Nu! Trece printr-o perioadă în care descoperă, e curios, întreabă. Dacă asta e o modalitate prin care îşi poate dezvolta mai uşor imaginaţia şi poate învăţa lucruri, nimeni şi nimic nu mă poate opri. Eu văd rezultate bune, aşa că… În plus de asta se bucură la fel de mult de fiecare dată când primeşte ceea ce îşi doreşte. E ca tine!
–Dar, măi iubito…
Gata. S-a uitat urât. Iar mă face zgârcit.
-Poate vrei să mă supăr tare şi să vezi atunci. Ai noroc că nu e weekend că acum plecam la mall. Şi mai ştii ceva? Bucură-te că încă ai loc să dormi în pat. (Asta a zis-o cu tentă de glumă. Nu e chiar aşa zgripţuroiacă).
Măi, taţilor, bărbaţi puternici şi capi de familie… Cum îţi închide gura o femeie determinată nu ţi-o închide nici Jandarmeria. 🙂 Învăţătură de minte să îţi fie, George: niciodată, dar niciodată să nu încerci să convingi o femeie transformată într-un taifun că nu e bine ce face. Aţi văzut casele acelea luate de tornade??? Aşa şi noi… Poate puţin mai rău… că tornadele nu vorbesc…
Greşesc eu sau exagerează ea?
P.S: Ca să fiu sincer, pe undeva are dreptate. De când cumpără figurinele din poveşti sau desene animate, fii-miu e foarte prins în poveşti, creează scenarii, îşi ţese singur poveşti şi dialoguri. Dar totuşi, parcă sunt prea multe. Noi nu aveam nici pe jumătate.