Vine, mânca-l-ar tata pe el! Vine! În câteva zile e în fiecare casă. De Moș Crăciun vorbesc, evident. Dacă până acum nu mă zbăteam foarte tare pentru că eram doar eu cu soaţa și na… știm cum stă treaba, acum trebuie să mă transform într-un veritabil ninja.
Cum al meu copil e vigilent mai ceva ca sabia lui Zorro, am zis că nu mă las prins nici măcar cât negru sub unghie. Am dat iama în magazine, am transpirat, efectiv, printre atâtea trenuleţe, mașini, bile și jocuri interactive și până la urmă am reușit. Am umplut portbagajul de jucării și m-am dus acasă. Dar unde să le pun acum? Nu stau la palat, iar al meu are ochi de şoim. Le-am lăsat acolo o vreme. Am zis că îngheață pe frigul ăsta și m-am tot gândit unde Dumnezeule mare să le pun.
– Ce zici dacă le băgăm sub pat? Îmi zice soaţa.
– Nicio șansă! În fiecare zi își scapă mingea acolo și se târăşte după ea.
– În debara?
– Ai înnebunit? De acolo își ia mopul și mătura… Da… are ceva cu curățenia. E harnic de nu pot să vă spun.
– În beci?
– E urât acolo… N-au ce căuta cadourile în beci.
– Eh…treaba ta atunci!
S-a enervat și m-a lăsat baltă cu cadourile în mașină.
Ete, na, că mi-a venit ideea genială: ”Le las la Victor!”, un prieten foarte bun, cu ceva ani experiență într-ale treburilor părintești. „Ştie sigur unde să le dosească”, îmi spun. Îl sun pe om, a râs de mine cu lacrimi râuri, râuri.
– Ce zici, măi, George? Păi, ce? Al tău e Superman, Batman? Pisică, câine? Merge după miros?
Mi-am luat doza de miştouri dar nu vroiam cu niciun chip să fiu prins. Treaba asta cu Moș Crăciun e poate cea mai frumoasă parte a copilăriei și nici că-mi pasă că prințul are abia un an și jumătate. Vreau să fac totul ca la carte.
Duc cadourile la Victor, le vede, râde iar de mine… logic…
– Hai, că nu te-ai încurcat. Cadoriseşti tot cartierul?
N-am zis nimic, i-am dat plasele și dus am fost.
Nu trec trei zile, mă sună omul.
– Frate, hai să îți iei pungile că bilele alea au fost descoperite.
Fii-sa, Miruna, a fost atât de harnică încât s-a apucat să scoată hainele dintr-un dulap și a dat peste cadouri. Uuuuuu, parcă o aud cum a făcut. S-au pomenit Victor și nevastă-sa spunându-i copilului că acele jucării sunt pentru copiii colegilor de la serviciu, că trebuie să le ducă a doua zi acolo, că e ziua lor de naștere, că bla, bla, bla, i-au zis câte-n lună și în stele doar, doar să nu îi dea fetiţei nimic de bănuit.
Aia a fost și cu ascunzătoarea de la Victor. Le-a pus omul în mașina lui ca să vadă copilul că jucăriile nu sunt pentru ea și, ca nişte infractori, am făcut tranzacţia pe înserat, într-o parcare. Eu mi-am luat pungile, iar Victor a râs iar de mine…
Acum, hainele mele stau aranjate frumos pe un scaun în dressing. Multe haine sunt acolo… Iar în locul lor, în dulap, în spatele unor cutii stau pungile. Știu, sunt nebun, dar sunt așa pentru o cauză nobilă.
Singura problemă care ar fi putut să mă înfunde definitiv a fost că am uitat, pur şi simplu, să opresc soneria de la o jucărie. Normal că a început să piuie cât a ţinut-o volumul, nu? Eh, am scos-o la capăt şi pe asta cumva, dar tot îmi tresară sufletul de fiecare dată când fi-miu intră în dressing și devalizează şifonierele. E şi plăcerea lui… și asta…
La serviciu a fost un deliciu când le-am povestit colegilor păţania. Eram și rușinat, însă, mi-a trecut repede când am aflat prin ce trec ei cu copii mai mari. Unii își țin cadourile ascunse la muncă, încuiate în birou, alții sub canapea, alții în trolerele depozitate prin casă, după dulapuri, după canapele, prin balcoane și tot așa. Deci… nu sunt singurul nebun.
Ce pot să mai spun? Hai, Moșule, odată, să nu mai stau cu spaima că aș putea fi descoperit, iar de la anul promit să îmi fac un plan mai bun.