Le văd! De vreo câteva luni, fix în vârful capului, au început să apară. Mai întâi unul, apoi două, nouă. Acum sunt vreo câteva zeci. Le văd! În fiecare dimineață. Sunt acolo, din ce în ce mai multe. Firele albe încep să-și facă loc în ciuda celor șatene.
Știu, vă uitați la poza asta și nu înțelegeți. Nu se văd. De la distanță, nu îți dai seama. Așa îmi zice și soața. Dar le văd eu! Dimineața, când mă spăl pe față. În oglindă, când mă pieptăn. Sunt acolo. Le știu. Și, în mare, le-am și numărat. Sunt din ce în ce mai multe.
Pe primele, le-am smuls. Atât de tare m-a enervat apariția lor. Ce căutau prin părul meu, când eu încă mă simt un copil? Sincer, mai ales când sunt cu fiică-mea, mă simt un copil. De aproape 90 de kg, dar tot copil. Mă joc, râd, mă distrez. Cu ea, cu jocurile ei, sunt în mintea unui copil.
Dar, firele alea albe îmi spun altceva. Că, oricât aș vrea eu, copilăria a rămas undeva, departe, în urmă. Am 37 de ani. Și natura zice că nu mai sunt un copil.
De fapt, cică de cel puțin 15 ani sunt adult în toată regula. Dar, până acum, mi-a plăcut să tratez viața ca pe o copilărie. Am râs mult de ea și cu ea. M-a durut uneori inocența cu care am tratat problemele vieții. Ea mă trata ca pe un adult, dar eu NU…. eu tot copil mă simțeam.
Lăsând metafora la o parte, știu că sunt adult. Mă comport ca atare. Muncesc, îmi cresc copilul, sunt căsătorit de 10 ani. Deci clar sunt adult. Și încă unul responsabil.
Dar așa îmi plăcea să mă joc și să mă consider tânăr!
Ei bine, firele astea albe de păr nu mă mai lasă. Îmi spun clar că sunt 100% adult, oricât aș vrea eu să mai copilăresc. Ba mai mult, îmi spun că…. am început să intru în partea cealaltă a vieții. Da, aia de care nu vreau să aud sub nicio formă. Da, la bătrânețe mă refer.
Mă enervează teribil firele astea albe de păr. Le-am smuls pe primele. V-am spus. Acum sunt, însă, prea multe. Nu, nu le voi vopsi. Pur și simplu nu mă încântă ideea.
Sper, însă, că nu vor mai apărea altele. Cu astea, câte sunt, mă descurc. Le văd dimineața în oglindă. Le suport. Le fac față. Dar ajunge! Nu mai vreau altele.
Pentru că încă nu mă pot despărți de copilul pe care l-am avut în suflet 37 de ani. Acel copil- bărbat tânăr care și-a trăit viața cu zâmbetul pe buze, oricât de multe căderi a avut.
PS: Acum, chiar am nevoie de complimente! 🙂