O zi întreagă cu copilul!!! Haos!!!

sursa foto: http://hartbeepsdubai.com/
sursa foto: http://hartbeepsdubai.com/

Sunt rupt. Terminat. Kaput. KO. (Mai găsiți voi sinonime?)

Nu am săpat şanţuri şi nici nu am cărat mobilă. Nu!

Am stat doar 24 de ore singur cu copilul. Redau  firul evenimentelor cu lux de amănunte. Înainte de asta, însă, vreau sa le mulțumesc tuturor femeilor că există! Fără voi, doamnelor, am fi pierduţi.

Ea: Iubi, mâine trebuie să plec de dimineață și am să mă întorc acasă abia seara târziu. Bona nu e disponibilă, bunicii nici atât, așa că pe tine pică dădăceala.

Eu: Sigur, iubita mea. Dar de ce nu te-ai gândit din prima la mine?

Ea: Păi ma gândeam că poate nu te descurci, că trebuie să îi faci și mâncare și na… E destul de multă treabă.

Eu: Stai liniștită, iubita mea, că noi bărbații ne descurcăm fără probleme.

Gata! Mi-am luat rolul în serios, imaginar mi-am suflecat mânecile și am zis: hai la treabă. Ce poate fi așa greu? Ne jucăm, ne distrăm, mai dormim și aia e. Trece ziua. Aha… vise, băiete! Vise!

M-am trezit dimineață odată cu piciul, am pupat-o amândoi pe mami când a plecat și am luat de la ea o foaie de hârtie pe care era trecut tot ceea ce trebuia să facem.

Număra nici mai mult nici mai puțin decât vreo 20 de task-uri.

Nici nu m-am uitat peste ele în prima fază. Am început distracția.

Biberonul cu lapte a fost floare la ureche. A fost gata în doi timpi și trei mişcări și hai să schimbăm scutecul. Eu l-am mai schimbat de câteva ori, atunci când puteam să trec de şefă, și țineam minte că nu e ceva tare complicat. Ba a fost! Fi-miu s-a transformat într-o caracatiţă veritabilă și picioarele alea două nici cum nu se coordonează. Sau… eu am o problemă. Sigur eu o am.

Într-un final am reușit să îl schimb, hai la masă. În 10 minute, copilul era mâncat și gata de petrecere. Doar că, pe când să ieșim din camera lui, surpriză!

Trebuia schimbat din nou. Niște mirosuri se concentraseră în jurul nostru de nu mai știam unde e nordul… Am mai rezolvat problema o dată și mă simțeam ca Tom Cruise în „Misiune imposibilă”. Nu mi-a fost ușor. Buuuun.

Am trecut, în sfârșit, la joacă. Râsete, chiote, rostogoliri, alergături de-a buşilea și tot meniul.

La un moment dat îl văd ca nu e în apele lui. „Trebuie iar schimbat?”, „I-o fi foame?”, „I-o fi somn?”, mă întrebam și… habar nu aveam ce să îmi răspund. Într-un final mi-am dat seama că vrea desene animate. Perfect! Am timp să îmi beau cafeaua liniștit. Aha… cu rotine, vorba lui Chello de la Paraziţii. 5 minute pe ceas a durat liniștea.

Iar mârâieli, iar sclifosiri, iar nu înţelegeam ce vrea. Îmi trece mie brusc prin cap să consult lista consoartei și am rămas șocat! Copilul avea program de masă pe ore, un meniu mai complex decât la marile restaurante, și eu habar nu aveam pe ce să pun mâna. Conform programului, el trebuia să fie deja la masă. Cu viteza a 5-a, ia nene cerealele cu o mână, para, mărul cu aceeași și lista în cealaltă. Aveam și indicaţiile scrise. Ce drăguță e soţioara mea, nu?

Fac cumva mâncarea, las în urma mea un dezastru imens și pun copilul în scaun. Răsuflu ușurat și încep să îi dau să mănânce. Nimic. Al meu nu deschidea gura. Îmi arăta cu degetul spre televizor. Iar vroia la desene… „Ce pana mea o avea cu desenele alea că și așa nu vorbește nimeni nimic?”. Îmi arunc iar ochii pe foaie și citesc: „Când mănâncă, lasă televizorul pornit pe desene animate”. Simțeam că îmi lipsesc urechile de măgar…

Am terminat și cu masa și prin deducție logică, uitându-mă la el cum își duce mânuțele la ochi m-am prins că îi e somn. Esteeeee!!! Se face liniște! Beau cafea!!! Pun copilul în pat, îi dau păturica lui de nani și în 5 minute sforăie.

Ies tiptil din cameră, iau audiofonul după mine și fug, la propriu, să îmi savurez cafeaua. 15 minute a durat…

S-a trezit mai fresh decât freshul de portocale. Ia-o, nene, de la capăt. Cascadorii la schimbat, că era nevoie, joacă și iar joacă. Mă uit la ceas și îmi aduc aminte că băiatul meu mai trebuie să și mănânce. Carnea încă era congelată că deh… cine să o pună la dezghețat? Pe hârtie scria, dar eram prea fudul să citesc, nu? Cu viteză la bucătărie, cu copilul după mine, mă pun pe gătit.

Credeți ca am putut? Nu vroia nici pe jos, nici în premergător și nici căruciorul nu i se părea o soluție bună. Nu! Pe blatul de la bucătărie, chiar în punga cu morcovi dacă se putea. Cumva, reușesc să le pun pe toate în steamer, (să-i dea Dumnezeu sănătate celui care l-a inventat), carnea la fiert și aia a fost. Aveam de așteptat să fie mâncarea gata.

Surpriză! Acum vroia să ieșim afară. Buuuun. Îmbracă animăluțul, noroc că a fost cald, ia căruciorul, jucăriile și valea! Din curte aud, la un moment dat, un bipăit puternic. Steamerul mă anunța că legumele sunt gata. „Aoleu, dar carnea?”. Fuga înapoi în casă cu copil cu tot, scoate legumele să se răcească, schimbă apa de pe carne și ieși înapoi afară.

Deja respiram sacadat. După jumătate de oră, mă uit la ceas, la fața piciului și îmi dau seama că iar am ratat ora de masă. Nu cu mult… dar semnificativ. Ritualul, de la capăt: înapoi în casă, spălat pe mâini, schimbat, pus în scaun, desene animate, papa! Yhaaa că deveneam tot mai priceput. Na să vezi că mi-a dat bucuria de pământ ca-n jocurile cu super eroi. N-a vrut să mănânce sub nicio formă. Consult foaia, poate mai era ceva ghiduşie care mie sigur nu mi-a trecut prin cap. Nu era… „ce-o avea, frate?”.

Am început să cânt ce-mi venea în minte, făceam ca toate visele și ca toate papițoaicele. Reușită totală! A ras tot ce avea în farfurie și, la final, el era sătul, eu epuizat.

Pe firul logic ar fi trebuit să doarmă, nu? Dar ce mai e logic în ziua de azi?

Afară iar!  Din nou cu cărucior, jucării, tot arsenalul. După jumătate de oră, de vorba aceea: nici nu ne-am obișnuit bine cu aerul, gata, că îi e somn.

Sus în casă, nani! Eram terminat!!! Pur și simplu, făcut bucățele mici, mici ca un parbriz spart. „Cum s-o descurca, frate? Cum reușește?”. M-am întrebat asta când am intrat în bucătărie și am văzut că, pentru niște cereale cu fructe, legume și o carne fiartă am murdărit aproape toate vasele.

Apucă-te George de le spală că dacă își vede prețioasa-i bucătărie în halul ăsta, jar mănânci. Am făcut-o lună și bec și pe când să îmi beau totuși cafeaua, bang!!!

Ce credeți? Aham… S-a trezit. Din nou nu mai știam unde e nordul… Iar schimbat, iar jucat, iar ieșit afară. De data asta, am zis să fiu rebel și să îl duc într-un parc din apropiere. „Ce deștept ești, măi, George!”, mi-am zis. Urc copilul în mașină, geanta cu de toate lângă el și pe aici ţi-e drumul. Aici chiar a fost fun, dar super mega obositor. Am ajuns acasă cu o durere de spate infernală, că deh… piciul nu merge încă singur și are nevoie de susținere. Așa că am luat poziția de puțin aplecat și nu am mai schimbat-o vreo două ore. Avea de făcut kilometri, nu glumă.

Când am intrat pe ușă, după plimbare, îmi venea să mă arunc direct în pat, să îmi pun dopuri în urechi și pa! Să nu mai aud și să nu mai văd.

Păi ce? Am putut? Iar la masă, iar la desene animate, iar murdar de mâncare până în călcâie. Într-un final, vine ora de somn. Finallyyyyy!!!

Îmi arunc din greșeală ochii pe hârtia nevestii și văd scris mare, îngroşat: „NU UITA DE BAIE!!!”. Păi uitam eu? Cum să uit? Eh… aici a fost iar sport extrem. Cred că trebuie să îmi despăgubesc vecinii. Nu am spart ţevi, dar apa sigur li s-a prelins pe tavan… „Poloist sau înotător îl fac!”. Las băltoaca acolo, că prioritar era copilul. Nu că puteam altfel… unde să-l fi pus până ştergeam toată apa aia?

Îl îmbrac, îi dau laptele, îl spăl pe dinți și gata! Somn! După o zi întreagă de dute-vino, în sfârșit, am răsuflat uşurat! Stau eu așa puțin și zic: ”hai să strâng pe aici, să fie fericita a mea!”. Spăl vase, IAR!, şterg apa din baie, aranjez jucăriile și…cam asta a fost. „Să mai beau cafeaua aia de dimineață?”… Am și râs la gândul ăsta. M-am aruncat în pat și am dat drumul la TV. Eram ca o legumă scoasă din cuptor: moale și fără vlagă. Și hoții dacă veneau, le spuneam ce și unde să găsească. Atâta putere de reacție aveam.

Pe când să adorm, aud cheia în broască. Hopa! Să iau poziția de învingător! Vine, obosită crunt, dă o tură prin casă, își pupă odorul și se așează lângă mine.

-Cum a fost azi?

-Super bine! Ne-am descurcat minunat. Spuneam eu cu ochii abia deschiși.

-Esti obosit?

-Sunt frânt, epuizat, ca după război.

-Păi de ce? Hainele am văzut că nu le-ai pus la spălat, în dressing e haos și nici scurgerea de la baie nu ai reparat-o. Le aveai pe listă. Ce, Doamne, iartă-mă ați făcut toată ziua?

Am rămas interzis. Cum să mă întrebe așa ceva? Nu am stat o clipă! Nu mi-am băut cafeaua!!! Nici măcar asta nu am făcut!!! What the fuck? În 3 secunde mi-am dat seama că ea spală și rufe, ea aranjează și hainele în dressing, ea face curățenie de strălucește casa mereu și toate celelalte ea le face. Ba chiar mă şi așteaptă acasă, în fiecare zi, cu zâmbetul pe buze. Mai puțin scurgerea de la baie nu o repară. Ar fi culmea… M-am uitat la ea, am luat-o în brațe și atât am putut sa zic:

-Cum reușești?

-Ce?

-Să le faci pe toate?

-Mă organizez.

Fir-ar să fie de organizare că pentru toate câte trebuie făcute e nevoie de o mică armată. Gata, m-am decis! Bona vine zilnic, chiar dacă ea e acasă, și angajez și o femeie să facă curățenie. O iubesc prea mult!

P.S: Chiar dacă m-am plâns preţ de câteva sute de cuvinte, aş repeta experienţa oricând. 🙂