O noapte furtunoasă. Acea noapte!

Ce Neversea, ce cluburi, ce distracții, ce sărit cu parașuta! Uite aici adrenalină și sentimente unice. În miez de noapte, cu o gravidă căreia i se rupsese apa și un bebeluș care dorea să vină mai devreme pe lume cu cel puțin câteva ore. Superb a fost și vă povestesc pe îndelete.

Nașterea era programată pentru dimineața trecută, la ora 8.30. La 6.00 trebuia să ne prezentăm la maternitate.

În seara precedentă ne-am culcat devreme. Aveam mini-bagajele făcute, soacra era chemată la datorie, să stea cu Sophia până la naștere. N-avea sens să o luăm cu noi la 6 dimineața. Una peste alta eram pregătiți. A doua naștere, știam cu ce se mănâncă. Teoretic. Așa credeam noi.

La 00.30, soață-mea mă ciocănește în cap.

Mi s-a rupt apa!

Culcă-te! Visezi!

Peste 5 minute, mă bate iar cu degetele pe frunte.

Chiar mi s-a rupt apa! Asta spun toate articolele credibile pe care le-am găsit în 5 minute.

Mă dezmeticesc. Constat că avea dreptate.

Hopa! Ceva complet nou. Sophia s-a născut prin cezariană, fără momentele astea. Habar n-aveam ce trebuie făcut.

Paradoxal, mi-am păstrat calmul. N-am mai așteptat, n-am mai ezitat. Ne-am îmbrăcat și am plecat spre spital. Fără viteză mare, fără crize. Cu întrebări la adresa soaței dacă i-au început contracțiile. Nu le avea încă.

La 1 și un pic, eram la Regina Maria. Nu am niciun barter cu ei, nu am niciun contract de imagine. Am plătit. Dar voi vorbi extrem de frumos despre ei pentru că tot ce s-a întâmplat după m-a încântat. În miezul nopții, oamenii au fost profesioniști și mai ales călduroși.

Mi-au preluat soața și m-au făcut să simt că este pe mâini bune. Grijile noastre nu puteau lipsi însă. Mai ales când au început și contracțiile.
La 2.30, singurul mod în care ne simțeam în stare să comunicăm era prin emoticoane. Ea turba, eu o încurajam. Sau încercam. Dar, la un moment dat, am făcut amândoi în același timp captură la această conversație. Era o premieră tare haioasă.

Aproape în același timp, a venit și doamna doctor care monitorizase sarcina încă de la începuturi. Deliana Predoi, de la Wellborn. Cel mai mișto medic pe care l-am cunoscut eu vreodată. Deși a fost trezită din somn, a acceptat să vină de urgență. Putea amâna până dimineață.

M-a întâlnit la intrarea în spital. Și m-a îmbrățișat. Hai că o să fie bine! Asta mi-a spus la aproape 3 dimineața. Mi-a zâmbit.

Mă primiți în sala de nașteri?- Mă trezesc eu vorbind, fără să gândesc.

Cum să nu? 

Și a plecat. Apoi, la 5 minute distanță, a venit o asistentă.

Haideți să vă pregătesc să intrați în sala de operații!

Băi, chiar se întâmplă! La Sophia nu mi s-a permis accesul în sală, ci am privit printr-un hublou, de la distanță.

Acum am fost primit chiar în sală. Și mă credeam leu. Oricum, pornisem pe un drum, așa că nu mai puteam da înapoi.

Dar a fost tare frumos. Cu excepția unor momente greu de digerat de un bărbat, chiar a fost mișto. Mi-am ținut soția de mână. Și ea a simțit că sunt lângă ea 100%. Mi-a povestit după cât de mult i-a plăcut momentul. Eu eram leșinat, și o strângeam de mână mai mult convulsiv. Dar… până la urmă contează ce a simțit ea. Deci 1000 de bile albe pentru mine.

Apoi copilul. S-a născut la 3.10, a avut 54 cm și 3.560 kg. Cică e foarte ok. Dar, Doamne, urât a mai fost în primele clipe! N-am cum să vă mint! Era vânăt tot, de chiar mi-am întrebat soața dacă tatăl nu cumva e vreun extraterestru. Au râs toți medicii. Dar au înțeles că deliram. Stăteam pe un scaun special creat pentru tăticii care se cred lei și vor în sala de operații. Era mic rău, cu picioare scurte. Aproape de sol, ca să nu cadă leii de la o înălțime prea mare. 🙂

Copilul și-a revenit după vreo 30 de minute de stat în incubator. Acum e rozaliu, acceptabil. Tot nu mi se pare rupt din soare, dar… e al meu. Așa că… bucuroși le-om duce toate.

Pe la 5.30 am plecat acasă. Eu, singur. Mă hlizisem deja vreo oră cu nasul lipit de vitrina incubatorului. Soața era în sala postoperatorie. N-avem acces la ei vreo câteva ore bune.

M-am întors cu Soph pe la 11.00. Ea era cea mai nerăbdătoare. De săptămâni bune aștepta momentul.

Și chiar a fost magie. Nu s-a alintat, nu l-a bruscat, nu a plâns, nu a făcut nimic extraordinar. Dar are o gingășie atât de mare!!! E ceva imposibil de descris în cuvinte, așa că vă las o poză.De atunci e lipită de el. Îl studiază, îl mângâie, îl alintă. Nu se mai satură. Și îl iubește. În cel mai pur mod cu putință.

Eu… eu nu știu cât de mult îl iubesc deja. Mi-e tare drag. Dragostea de tată apare ușor, ușor. Tot urâțel mi se pare. Mai puțin ca la naștere. Cu siguranță mâine va fi și mai bine.

Corcodel îi spunem. Nu ne-am hotărât ce prenume să-i alegem din cele 3-4 preferate. Mai avem timp. Nu ne grăbim. Trăim prezentul, această stare unică de beatitudine. De liniște. De calm. De bucurie.

Și contemplăm. E tot ce ne trebuie.