Nu mă judeca și tu!

“Fiul tău are apucături de fetiţă, ai grijă.”
“Aoleu, dar ce jucărie i-aţi putut cumpăra?”
“Aţi vrut să râdeţi de el?”
“ De ce îi dezvoltaţi latura aceasta feminină? Nu vă e frică de consecinţe?”
“A cui a fost ideea? Sper că nu a dumneavoastră… Oricum, mi se pare aberant că l-aţi lăsat să iasă cu aşa ceva în parc… E totuşi băiat…”

Acestea sunt doar câteva dintre remarcile pe care le-am primit de la părinţii din parc, în special mame, atunci când fiul meu şi-a făcut apariţia printre copii împingând un CĂRUCIOR DE JUCĂRIE albastru, cu buline albe, în care se odihnea un BEBELUŞ de jucărie.

Da! Fii-miu are acasă un cărucior de jucărie, cu un bebeluş de jucărie! Asta e situaţia, cu situaţia asta defilăm.

Să vă povestesc cum s-au întâmplat lucrurile.
De fiecare dată când plecăm de acasă la serviciu, îl întrebăm ce să îi aducem seara, la întoarcere. De fiecare dată, ne spune “bobo” (bomboane). Până acum o lună, să spun, “bobo” însemna o anumită brânză sau biscuiţi simpli. Acum o lună, sau chiar mai puţin, soaţa l-a întrebat ce să îi aducă. Inevitabil a răspuns “bobo”.
-Ce bobo să îţi aducă mama?

A stat el, s-a gândit, l-a surprins cumva întrebarea, şi a răspuns ferm:

-Pichi! (Mickey Mouse)

S-a făcut nevastă-mea luntre, punte şi seara i-a adus acasă o jucărie de pluş întruchipându-l pe Mickey. Fericirea lui a fost imensă. Tremura de încântare! L-a plimbat prin toată curtea, i-a arătat căsuţa din copac, a sărit cu el în trambulină, l-a băgat în cort, iar de atunci, în fiecare seară, dorm împreună.

O vreme n-a mai spus că vrea bobo. Cred că a fost atât de fericit că a primit exact ce şi-a dorit încât s-a gândit să nu-şi forţeze norocul. (Fii-miu e un copil tare modest şi înţelegător şi spre surprinderea tuturor nu are foarte multe pretenţii. Dovada? V-am povestit AICI cum a decurs prima vizită într-un magazin cu jucării.)

Eh, se face că, într-o seară, au rămas la noi nişte prieteni foarte buni, care sunt şi naşii prinţului, iar, dimineaţa, naşa l-a întrebat ce să îi aducă seara, la întoarcere. Fii-miu s-a concentrat din nou puternic, s-a uitat la ea fix şi i-a spus:

-Bebeluş!

Clar, răspicat, convins!

Da, fii-miu îți dorea un bebeluş în toată splendoarea. A văzut el că, pe strada noastră, multă lume plimbă cărucioare, a mai văzut în parc fetiţe cu cărucioare de jucărie şi i s-a pus pata teribil pe aşa ceva, mai ales că fetiţele nu l-ar fi lăsat cu niciun chip să pună mâna pe bebeluşii sau pe cărucioarele lor.

Naşa lui a pufnit în râs dar a luat cererea în serios, nu glumă. S-a plimbat femeia prin magazine cât au ţinut-o picioarele pentru că n-a vrut cu niciun chip să-i cumpere băiatului un cărucior de jucărie roz… A reuşit! L-a luat albastru cu buline albe şi bebeluşul din dotare, în acelaşi ton.

Seara, pe când am ajuns acasă şi a văzut-o pe naşa lui că intră în casă a întrebat-o direct:
-Bebeluş?

Nici salut, nici pa, nici nimic. Copilul era chitit să primească ce a cerut.
Vă jur pe ce am mai sfânt! Când a văzut că scoate din pungă bebeluşul, copilului meu i-au dat lacrimile de fericire. Plângea, îşi întindea mânuţele tremurânde spre păpuşă şi striga cât îl ţinea gura:
-Mesi, mesi, mesi!!!! (Mulţumesc)

Eh, aşa se face că acum copilul meu se plimbă cu un cărucior albastru cu buline albe şi cu un bebeluş. Noaptea doarme mai nou cu Mickey şi cu bebeluşul, cu păturica lui “pătrăţelul” şi cu un cal mic.

Nu îmi e ruşine să ies cu el în parc cu jucăria nouă la purtător. Nu îmi pun întrebări dubioase şi nici nu am frici nebune. NU! Consider că atâta timp cât se joacă, se bucură, e fericit, jucăria nu e un cuţit, o sursă de foc sau ceva super mega periculos nu îmi pot dori nimic mai mult.

P.S. 1: La cum trage de volan când îl las în maşină, la cum aliniază maşinuţele, la cum repară cu bormaşina absolut tot ce mişcă prin casă, la cum dă cu ciocanul, la cum merge cu bicicleta şi la cum pupă fetele pe care le întâlneşte n-am nicio bănuială. Și chiar dacă… va fi doar alegerea lui.

P.S. 2: Cine ştie? Poate e tehnica lui de agăţat fete, că de când iese cu căruciorul în parc roiesc domnişoarele în jurul lui. 🙂

P.S. 3: Cum ar fi să nu mai judecăm totul după aparenţe? Cum ar fi să nu mai stigmatizăm? Cum ar fi să nu ni se mai pară dubios dacă o fetiţă se joacă cu o maşină sau un băiat cu un bebeluş? Cum ar fi?