Am râs, am glumit dar hai, că dau de greu. Nu mă miră multe lucruri în lumea asta, dar ce să vezi şi să nu crezi, George, viaţa e mereu suprinzătoare.
Am fost să ne înscriem odorul la gradiniţă!!!
Ce să vă spun? Cu ce să încep? Am avut emoţii cu duiumul, că na… e primul lui “serviciu”.
Ne-am prezentat frumos, am vizitat fiecare încăpere, locul de joacă, bucătăria, am stat de vorbă cu doamnele. Din punctul meu de vedere a fost minuntat. Din punctul prinţului de vedere a fost fabulos.
Dacă era doar partea asta, nici nu mai avea sens să scriu pentru că, până la urmă, toţi părinţii ajung în ipostaza asta, nu? Ei, dar ce să vezi că povestea abia acum începe… Nu eram singurii care vizitau grădiniţa. Încă alte două cupluri de tineri părinţi veniseră să îşi înscrie copiii.
S-au dus şi ei, au văzut, le-a plăcut, ca şi noi s-au oprit la locul de joacă. Cei mici se jucau pe acolo, noi îi aşteptam să plecăm acasă. În timp ce discutam cu soaţa dacă înscriem şi noi sau nu copilul, dacă mai căutăm, dacă mai strângem variante, se apropie de noi o mămică.
-Vă înscrieţi băieţelul aici? Bună ziua.
-Bună ziua. Nu ştim încă. Ne gândim, dar e foarte frumos aici.
-Da, este. Eu l-am înscris pe al meu, dar nu ştiu dacă se va descurca.
-Acomodarea, nu? Şi noi ne gândim la asta…
-Ah, nu, nu îmi fac griji. Până la urmă îl las aici. Cât poate să plângă după noi? Alta îmi e problema.
-Care anume dacă nu acomodarea?
-Păi nu ştie nicio poezie, picturile nu îi ies cum ar trebui să îi iasă, numără doar până la 10, nu ştie alfabetul corect, nu ştie să decupeze… Nu e ok. Îmi e şi ruşine. Doar maşini vede. Doar maşini şi iar maşini.
Nici nu am ştiut ce să răspundem. Cred că şi soaţa, ca şi mine, stătea şi se gândea dacă fiul nostru ştie să picteze ceva mai mult decât nişte dungi total anapoda pe o coală de hârtie.
-Al dumneavoastră e mai priceput?
-Nu vă supăraţi. Câţi ani are băieţelul? Întreabă soaţa.
-Trei.
-Aha. Şi al nostru la fel tot trei ani are şi vă rog să mă credeţi că nu ştie să picteze, nu are voie cu foarfeca, deci nu ştie să decupeze şi ştie un cântecel cap-coadă. Nu cred că trebuie să vă stresaţi chiar aşa de tare. Sunt încă mici… Ei trebuie să se joace acum… A încercat a mea să o consoleze pe acea doamnă.
-Doamne, cum puteţi să spuneţi asta? Păi cum porneşte în viaţă? Nu vă gândiţi? Asta e o grădiniţă cu pretenţii. Nici nu ştiu dacă vi-l primeşte, sincer. Nici nu m-aş fi gândit să îl aduc. Zicea doamna cu un ton afectat.
A mea soţie a intrat în fibrilaţii şi o atacau spumele mării. Totul până la copilului ei! Vulturul pleşuv înfometat e pistol cu apă pe lângă ea…
-Mi-l primeşte, doamnă. Şi ştiţi unde?
-Unde?
-La grupa MICĂ, nu la universitate!!!
S-a întors, m-a luat de mână, am pescuit copilul care noroc că alerga spre noi şi duşi am fost!
Nu vă zic câţi nervi şi-a făcut a mea soţie cu povestea asta. Nu vă zic că a ajuns acasă şi a construit un mare circuit de maşini prin toată casa ca să se joace piciul. Nu vă mai zic că l-a învăţat refrenul unei melodii în vogă care nu-l implică pe Azorel şi nici tra-la-la. Nu vă mai zic…
Seara, la culcare, a mea tot în spume:
-Zi, măi, George! A fost normală discuţia de azi?
-Tu o consideri normală?
-Nicidecum!!! Are 3 ani! Trebuie să zburde, trebuie să râdă, să se joace, să se bucure, să înveţe ce înseamnă prietenia, fericirea, bunătatea. Nu are tot timpul din lume să înveţe la grădiniţă să picteze? Auzi? Nu pictează, nu e bun. Poate că nici nu-i place să o facă!!! Nu ştie alfabetul corect!!! Auzi!
Aşa a ţinut-o a mea până când a adormit şi da, îi dau dreptate: în fiecare zi, la job, nouă ni se cere mai mult şi mai mult. Poate inconştient cerem mult şi mai mult de la copiii noştri şi uneori uităm că viaţa lor trebuie să fie până la un punct simplă.
Lăsaţi copiii să fie copii! A doua oară nu se mai întâlnesc cu privilegiul ăsta.