De ceva vreme, duc o luptă crâncenă cu soția mea. De fapt… mi-am dat seama că duc o luptă cu ea abia când războiul era în toi şi mai avea puțin să se transforme într-o exterminare.
Să vă explic:
De când l-am adus pe prinț acasă, soția mea e vioara 1 când vine vorba de cel mic. Cumva e normal să fie așa, la început. Ea îl alăpta, de cele mai multe ori, ea îl schimba și, de cele mai multe ori, în brațele ei adormea. Erau cumva dependenţi unul de altul și recunosc că un sentiment de gelozie s-a născut în mine la vremea respectivă. Vroiam și eu să adoarmă pe pieptul meu, să îl țin mai mult în brațe, să îl schimb și așa mai departe. Îmi luam revanşa la baie, unde eram zeu.
Timpul a trecut, băiatul nostru a mai crescut, acum vorbim deja cât de cât omeneşte și ce credeți? Chiar ne înțelege. Soția e tot vioara 1, deși a început să îmi spună să îi mai dau şi eu micul-dejun sau gustarea ca ea să aibă timp până pleacă la serviciu să îi pregătească masa de prânz.
Mă înscriu cu plăcere și nu o refuz niciodată. Cum ar fi? La capitolul joacă îmi iau revanşa. Mă las la mintea lui și facem toate nebuniile. Seara, la baie sunt tot zeu, iar la culcare ea e regina. Asta nu se discută. Ea îi dă laptele de seară și ea îl adoarme. Eu nu am ce să caut în ecuație. E ritualul lor. Și da, sunt gelos. Sau mai bine spus… am fost.
De ceva vreme încoace, lucrurile au început să se schimbe. Când vine vorba de baia de seară, prima oară vine la mine, mă ia de mână și mă duce la cadă. Până acum era invers, chiar dacă eu eram zeul. Maică-sa se uită la noi, ia prosopul și ne urmează. Când să își bea laptele, mă ia de mână, mă duce la locul în care ținem biberoanele, așteaptă să îi prepar laptele și tot de mână mă duce până la pat. Dacă vreau să plec, începe să plângă.
Stau acolo și mă bucur de momente. Soția își face de lucru pe lângă noi până când cel mic termină de mâncat, apoi îmi spune să ies din cameră că trebuie să se culce. O fac, că deh… e momentul lor.
Ce să vezi comedie că, de câteva seri, plânge după mine și îi face semn soaţei să părăsească incinta. Nici că-i vine să creadă ce i se întâmplă. Eu am luat totul în râs și rău am făcut. Nu mi-am imaginat că gelozia naște „monştri”.
După primele două seri în care copilul a vrut să doarmă cu tatăl lui, adică cu subsemnatul, soaţa s-a ambiţionat atât de tare încât, în timp record, găteşte, dacă încep eu să îi dau să mănânce, iar, până să termine el, ea a finalizat prânzul, mă dă la o parte şi continuă ea să îi dea.
Are timp de ieșit afară, se joacă cu el mai abitir ca și până acum. Până pleacă la muncă e epuizată. Am studiat-o atent și mi-am zis că are un puseu de energie nemaivăzut și nicio secundă n-am bănuit ce se întâmplă. Colac peste pupăză, cumpără toate jucăriile care-i pică în mână. M-am trezit că acum avem microfon cu posibilitate de înregistrare, cărți noi, ba chiar a insistat să îi cumpărăm cel mai mare Lego din magazin. L-am cumpărat. Nu mă pun cu ea la capitolul ăsta.
Seara? La nani? Aceeași poveste. Piciul vroia cu tata şi doar cu tata. În timp ce încercam să îl adorm, mă trezeam cu ea peste noi, spunându-mi să eliberez gazonul că intră ea în acţiune. N-aş fi vrut să plec, dar când i-am auzit tonul vocii n-am ripostat. Am stat, m-am gândit ce-o fi cu ea și am întrebat-o:
-De ce nu mă laşi să îl adorm până la capăt? De ce tot vii peste noi?
-Mă gândesc că ai altceva de făcut şi eu nu am.
-Ce pot să am mai important de făcut?
-Nu ştiu…
-Nu te înţeleg. Ce se întâmplă? Deja eram chiar puţin supărat.
-Nu se întâmplă nimic!
(Când o femeie spune că nu se întâmplă „NIMIC”, să nu o credeți vreodată! Când spune asta s-a întâmplat ceva foarte, dar foarte grav.)
-Hai, măi iubito, ce se întâmplă?
-Nimic, ți-am spus.
-Nu mă poți minți, știi doar…
-Bine! Sunt geloasă, e bine? Mă gândesc uneori că nu mă mai iubeşte.
A mea era geloasă din cale-afară. Evident, nu credea ce spunea, dar gelozia aceea care i-a încolţit în suflet nici că o lăsa să doarmă. E la curent cu fazele copilului, că uneori poate să prefere un părinte sau pe altul, dar nu credea că o să i se întâmple chiar ei.
Şi ce credeţi? Încă i se întâmplă. Copilul, în continuare, tot cu tati vrea să doarmă. Măcar acum, după ce am avut discuţia cu iubitul şi cu gelozia s-a mai liniştit. Nu mai intră peste noi, aşa că, în sfârşit, sunt şi eu vioara 1.
Am analizat profund toată situația și am ajuns amândoi la concluzia că într-un astfel de caz e foarte ușor să greșești.
- Când te refuză copilul, primul impuls este să te enervezi și apoi, poate, să te răzbuni. Exemplu: vrea să doarmă cu tati, iar a doua zi vrea să se joace un joc cu mama. Cum poate greși mama? Să îi spună așa: aseară nu ai vrut să dormi cu mine, acum nici eu nu vreau să mă joc cu tine. Așa se face că reacţiile acestea nu își au locul. Vrea sa doarmă cu tati? Foarte bine! Să o facă! Și viceversa e valabilă.
- Reacționează cu empatie. Nu îi reproşa celui mic că îl preferă pe celălalt părinte. Se va simți vinovat, iar pe viitor riști să nu își mai exprime sentimentele.
- Încercați să vă împărţiţi îndatoririle. Nu e ok ca un părinte să se ocupe de mâncare, spălat, schimbat și curățenie, iar celălalt să fie doar partener de joacă. În această situaţie, e normal ca cel mic să îl prefere pe cel cu care are treaba mai ușoară de făcut. (asta mie îmi cam sună…)
- Încercați să stabiliţi un program. Puteți să vă împărţiţi: într-o seară îl culcă tata, într-o seară mama, iar el va învăța că, în casă, există și reguli din acestea.
- Peste orice, nu uitați că iubirea și respectul sunt cele mai importante. Vă respinge? Iubiți-l, respectaţi-l la fel.
În situaţia noastră nu se pune problema de reproşuri sau schimbări de comportament asupra copilului din partea soaţei. La mine se mai uită ea cu ochii mici, dar trec uşor peste asta. Ştiu că încă sunt în graţiile ei, iar pe cel mic îl venerează indiferent de cât vrea el să doarmă cu tati. Suntem safe dar o mai zic o dată: mă bucur că în sfârşit sunt şi eu vioara 1!
Voi ați trecut prin crize de gelozie? V-a mâncat invidia că cel mic a preferat-o pe mami sau pe tati?