Cum era versul acela din poezie? “A-nceput de ieri să cadă câte-un strop. Acum a stat”. Cred că aşa era. Ei bine, la mine în familie l-am adaptat la condiţiile casei şi sună cam aşa: “A-nceput de ieri să meargă şi… n-a mai stat!”
Da! Fi-miu a luat-o pur şi simplu la goană şi dus a fost. Gata cu ţinutul de mână, gata cu premergătorul, gata cu mersul de-a buşilea, că mult l-a ţinut… În picioare şi te pup! Sunt praf! Mă declar învins! Dacă până acum ne plângeam şi eu şi nevastă-mea de dureri de spate, acum mă plâng de cât alerg prin casă, curte, parc sau stradă după el. E şi firesc. Merge singur, pardon, aleargă singur de vreo trei săptămâni şi mă tem teribil să nu cadă rău de tot. Se pare că el nu se teme.
Vă daţi seama: fericire mare, aplauze peste aplauze şi eu şi nevasta de zici că suntem la spectacol tot timpul. Cum a început? Simplu! Vroia neapărat ceva, nu putea să spună ce şi niciunul dintre noi nu s-a agitat să îl ajute. “Sa vedem ce face”, ne-am zis. Bun! Când a văzut piciul că suntem de neînduplecat, s-a ridicat pe marginea mesei, a pus mâna pe telecomandă, a ridicat-o deasupra capului şi dus a fost. A doua oară tot cu telecomanda, a treia oară cu sticla de apă şi gata, a prins curaj. Petrecere am făcut şi nu alta! Îmi venea să dau de băut la serviciu de fericit ce eram.
Până aici toate bune şi frumoase, însă, a venit reversul medaliei. Vă povesteam mai demult că risc să ma înjure toată lumea, dar al meu adoarme super repede şi doarme tun toată noaptea, vreo 10-12 ore. Lucrurile s-au cam schimbat: adormim cu mare scandal de mi se rupe sufletul şi mă gândesc că sunt un tată nedrept, rău şi dictator pe alocuri, pentru că insist să păstrăm un program cât de cât fix pentru cel mic, ca şi până acum. S-a întâmplat o seară, două, trei… Să nu vă povestesc de somnul de după-amiază! Acolo e şi mai tragică situaţia…
De la 4 luni şi jumătate nu mai adoarme în braţe. Îl punem în pătuţul lui, îşi ia pătrăţelul mult iubit în braţe (o păturică mică de pluş) care dacă dispare e haos, şi nani! Acum, suntem la un pas să cedăm şi să ne dăm toată “educaţia” peste cap luându-l în braţe ca să adoarmă. Încă nu facem asta dar… nici mult nu mai avem. Ducem muncă de lămurire unul cu altul, ne chinuim pe rând să îl adormim, câte nu facem…
Ceea ce m-a surprins tare de tot a fost problema de la somnul de seară. La noi, ritualul e simplu: intrăm în casă, ne mai jucăm puţin, face baie, îl dăm cu cremă, puţin masaj, bea laptele, îl spălăm pe cei 8 dinţi şi 2 măsele şi într-un final nani, fără comentarii în plus. Şi uneori chiar ne grăbim să le facem pe toate de teamă să nu adoarmă în timpul ritualului.
Ei bine, cum vă spuneam, treaba s-a schimbat. După spălatul pe dinţi, mare scandal mare! Mai să sară din pătuţ şi nu alta. L-am lăsat să văd ce face. Îşi ia pătrăţelul din pat şi fuge la jucării să mai învârtă puţin maşinuţele, stinge şi aprinde luminile prin casă, deschide şi închide uşile şi face turul apartamentului de câteva ori. Cu mare greutate îl luăm şi cu multe lacrimi adoarme. Asta chiar dacă abia îşi mai ţine ochii deschişi.
-Măi, poate are o problemă. Zice nevastă-mea.
-Nu cred… O fi o perioadă…
Cum nu crede în păreri de astea evazive pe care le emit uneori, că na… nu sunt încă AS în crescut copii, sună a mea pediatrul. Îi spune tot ce se întâmplă şi după întrebările uzuale de genul: are febră, tuşeşte, plânge şi nu-l poţi opri şi răspunsurile negative primite, răspunsul ei a venit cu un mic hohot de râs.
-Păi e normal atunci.
-Ce e normal, doamna doctor? Credeţi că e de la dinţi? Că stau să îi mai dea încă două măsele.
-Nu e de la dinţi.
-Atunci?
-E de la mers.
Am rămas fără cuvinte. Da! Se pare că al nostru puşti e super mega extra fantastic de încântat de performanţa lui că a început să meargă, încât nu mai vrea să se oprească. Niciodată!
-Păi şi ce e de făcut?
-Continuaţi să îi ţineţi programul pe care l-a avut şi până acum şi nu cedaţi!
-Păi nu pot să îl las să plângă…
-Ştiu! Încercaţi să îl păcăliţi cumva, dar fiţi foarte atenţi că acum, la vârsta asta, începe să profite din ce în cel mai mult de slăbiciunile voastre.
Ahaaaaa, şmechere! Ne-am simţit ca şi cum am trişat la un joc, dar cu toate acestea am rămas miraţi de răspunsul doctorului. Niciodată nu m-aş fi gândit că acesta ar putea fi motivul refuzului de a merge la culcare. Am mai aflat ceva, sper că e util şi pentru voi, dacă vă confruntaţi cu aceeaşi problemă.
În urma discuţiei, am făcut noi consiliu de familie în doi şi am stabilit că vom fi stană de piatră şi că nu ne lăsăm impresionaţi. Credeţi că reuşim? Nope! Nu reuşim. Na, nu suntem perfecţi. În continuare, după spălatul pe dinţi, mai stăm 5, 10 minute la joacă şi apoi cu câteva lacrimi adunate în barbă mergem la somn… Cu adormitul în braţe sper să nu cedăm… Şi mai sperăm un lucru: să îi treacă euforia marii lui realizări şi să reintrăm în normalul nostru.
Oricum, sunt un tată tare mândru! Fi-miu merge singur!!! Yhaaaa!