Sistemele alternative de educare a copiilor noștri stârnesc foarte mare interes și controverse, deopotrivă. E clar că noutatea apariției lor în România, dar și inovațiile și, mai ales, schimbarea paradigmei stârnesc curiozitatea multora și controversele unora.
Fiică-mea merge la o grădiniță cu un astfel de sistem. Se numește Montessori. V-am povestit despre acest lucru, în articolul „Moș Crăciun nu vine la fiică-mea”, un articol care a devenit viral pe internet, având peste 100 de mii de accesări și aproximativ 30 de mii de cititori unici. Astfel de cifre sunt extraordinar de mari și pentru bloguri/site-uri vechi, extrem de cunoscute publicului larg. La doar două săptămâni de la deschiderea site-ului Taticool.eu, am reușit această performanță incredibilă și vă mulțumim tuturor celor care ați avut răbdare să citiți lungul text. Dar nu despre traficul din site este vorba în acest articol.
Este vorba, de fapt, despre ce înseamnă educația alternativă aplicată fiică-mii.
A fost alegerea mea și a „Șerifei” să o dăm într-un sistem alternativ.
Ne-am documentat cât am putut, am mai discutat cu prieteni cu copii, chiar și cu cadre didactice. Ne era ușor să alegem grădinița din colț, dar, ca orice părinte, am vrut ce-i mai bun pentru copilul nostru. Și am ales o grădiniță Montessori, care e la vreo 30 de minute de noi. Departe, în fiecare zi, nu e ușor să faci drumul ăsta.
Nu am să vorbesc despre principiile Montessori, nu despre texte elevate, nu despre noțiuni mai mult sau mai puțin abstracte. Nu am să laud acest sistem afirmând că este cel mai bun din lume, că, doar prin el, se pot crea lideri, că nu are defecte și că tot neamul românesc trebuie să treacă la Montessori. Puteți citi destule despre el aici.
Să afirmi astfel de lucruri înseamnă să fii lipsit de esență și să-ți placă mai mult să distrugi decât să construiești. Unii cititori au făcut asta, prin comment-urile lor. Dar nu e vorba nici măcar despre ei aici.
Este vorba doar despre Prințeasă, despre Șerifă și despre mine și de modul în care ne-a afectat pe noi acest sistem. În paralel, ceea ce se întâmplă în familia noastră este un factor important care contribuie la dezvoltarea fetiței.
Sistemul predat la grădiniță nu are merite exclusive și nici nu poate da rezultate fără colaborarea de acasă a părinților.
În cei patru ani de viață, educația fiică-mii a fost alimentată de trei factori importanți: părinții, bunicile și grădinița. Împreună, am construit un copil, care, din punctul nostru de vedere, este extraordinar. Un copil bun, cuminte, foarte inteligent, creativ și dezinvolt. Deh!, ce să-i faci, orice cioară își laudă puiul!
Totuși, Prințeasa a început grădinița la fix doi ani. Foarte devreme, ar spune mulți! Pentru noi a fost perfect, pentru că am considerat că are, deja, nevoie de experiențe și cunoștințe noi. La început a mers în program scurt, acum este în program full.
După două săptămâni de grădiniță, fiică-mea a renunțat la scutece. Educatoarele și noi, familia, împreună am făcut asta. Sunt mulți copii, care și la patru ani, încă mai poartă scutece. A fost un efort al tuturor celor implicați în creșterea ei, pentru că doar aceasta este calea.
Montessori cere implicarea părinților și continuarea programului de la grădiniță acasă. Altfel nu vor exista rezultate.
O bună parte din casă am adaptat-o, de altfel, la principiile Montessori. Prințeasa are oglindă la nivelul ei, astfel încât să se poată observa și descoperi, are sertarele dedicate ei la îndemână astfel încât să-și poată lua materiale de joacă sau de studiu.
Copilul meu, la patru ani, are o independență practică extraordinară. Se îmbracă singur, se spală pe dinți singur, se joacă singur.
În paralel, ne ajută la tot ce facem în casă. De la curățenie, la gătit. Chiar ni s-a spus de la grădiniță să o implicăm în tot ce facem. Și este o minunăție să facem curat împreună sau să gătim gogoși.
La patru ani, copilul meu știe ce este o elipsă, știe din ce sunt făcute stelele, știe ce culori se obțin din amestecul anumitor culori, știe ce se întâmplă când erupe un vulcan.
Copilul meu are perioade de studiu prelungite, când este extrem de concentrat pe ceea ce face. Pictează foarte mult, face lego-uri pentru vârste mult mai mari. Este extrem de creativ.
Rigoarea clasică a primit-o de la bunica Maria. Cu ea a învățat să meargă la biserică duminica, să spună „Tatăl nostru” și alte rugăciuni, cu ea a învățat că trebuie să asculte chiar și după metoda clasică.
Fetița mea nu a fost lovită niciodată. Nu știe ce este aia bătaiE. În glumă, Șerifa îi spune că o bate în timp ce o mângâie. Dacă o pui să te bată, exact asta face și ea: te mângâie.
Dar copilul meu nu-i vede pe părinți certându-se. Ci alintându-se și ajutându-se. Certurile, dacă există, nu se desfășoară în fața ei. Niciodată.
Așa că fetița mea crește într-un mediu frumos, cu iubire și atenție.
Poate și din acest motiv, nu s-a dat vreodată cu fundul de pământ că vrea o anumită jucărie. N-a făcut astfel de criză, și n-a primit mereu tot ce și-a dorit.
Și deși este foarte creativă, este și extrem de competitivă. Întotdeauna își îndeplinește sarcinile și vrea să fie cel puțin la fel de bună ca ceilalți.
La patru ani, copilul meu știe foarte multe cuvinte în engleză, franceză și italiană, deși mai are cuvinte românești pe care încă le stâlcește.
Deși nu i se predau poezii la grădiniță, știe cel puțin 50 de cântece de la Atelierul de Muzică al Alinei Sorescu și de la radio. La canto, o ducem pentru că ea insistă. Pentru că îi place muzica, îi place să fie alături de gașca de copii frumoși de acolo, pentru că îi place să fie pe scenă. La fel face și cu baletul. Are și acolo două antrenamente pe săptămână. Merge la toate pentru că vrea ea, nu pentru că vrem noi.
Când a spus STOP de la învățare, am mers acasă, la joacă și odihnă.
Copilul meu se joacă pe tabletă. Pentru că nu cred că trebuie să o ferești de noile tehnologii, deși la grădiniță nu au decât jucării din lemn. Cred că trebuie să îl lași să le descopere pe toate, așa cum trebuie să descopere și natura și minunățiile ei și jocurile din fața blocului.
Copilul meu mănâncă ciocolată, deși la grădiniță mânâncă doar lucruri sănătoase. Cred că este un aliment mult prea bun ca să îi spui copilul că moare dacă mănâncă așa ceva. Dar cu porție, cu limite.
Și cred că am un copil fericit. Pentru un părinte, ăsta trebuie să fie cel mai important lucru: chipul copilului lui să rămână întotdeauna senin și zâmbitor.
Secretul? Comunicarea! Argumentarea continuă, discuțiile lungi și dese cu copilul.
Iar toate astea vin din dorința reală a noastră, a tuturor părților implicate, de la părinți, la bunici, la educatoare, de a crea din acest copil un individ frumos, inteligent, bun și liber.
Dar asta ia timp și sacrificii din partea familiei, iar un sistem alternativ de educare nu va suplini eforturile familiei.
fără familie, Montessori nu creează lideri și oameni liberi.
Montessori nu este o soluție magică.
montessori nu are răspunsuri la întrebări precum „de ce tati o bate pe mami?” sau „de ce mami nu mă ascultă?”.
Montessori furnizează niște principii, care completate de educația de acasă, pot da rezultate. Uneori chiar spectaculoase.