Când vedem un copil care scoate limba la părinți, se tăvălește în magazin sau îi răspunde învățătoarei, avem tendința să-i punem eticheta de „obraznic”, „rău” sau „needucat”.
Însă, de multe ori comportamentele nedorite ale copiilor ascund o serie de nevoi emoționale neîndeplinite.
Johnmarshall Reeve afirmă că „emoțiile și comportamentele copiilor sunt interconectate cu mediul lor și modul în care ne raportăm la ei.”
Așa că, înainte să ne grăbim să-i judecăm sau să arătăm cu degetul spre care i-au crescut, îți propun să explorăm obrăznicia din alte unghiuri.
Să începem 🙂
Adevărul 1: Jignirile, nervii sau furia copilului transmit un mesaj despre starea lui interioară
Copiii nu dispun de abilități avansate de comunicare, iar comportamentul lor devine adesea limbajul principal prin care încearcă să exprime ceea ce simt sau au nevoie.
La vârste fragede, copiii nu au dezvoltat încă capacitatea de a identifica și verbaliza emoțiile complexe. De exemplu, un copil care plânge învârtindu-se în cerc la magazin nu este „obraznic”; este, cel mai probabil, copleșit de oboseală, foame sau frustrarea de a nu ști cum să gestioneze situația.
Un exemplu comun este momentul în care un copil refuză să se întoarcă acasă după un timp petrecut la locul de joacă. Reacția lui poate indica o nevoie de autonomie și libertate, întâlnită frecvent la copiii mici. Părinții pot interpreta aceste comportamente ca fiind acte de sfidare, dar, de fapt, ele comunică o nevoie emoțională neînvățată.
Ce poți face?
Când cuvintele sau gesturile grele îl acaparează pe cel mic, cel mai important e să ne să ne dăm jos din copac și să coborâm la nivelul lui, vorbindu-i cu empatie:
„Știu cât de mult îți place să te dai în leagăn. Și te cred că vrei să mai stăm în parc. Acum e timpul să plecăm. Vrei să mergem până acasă pe drumul scurt sau pe cel lung?”
Comportamentul negativ se poate diminuna sau înceta odată ce copilul se simte înțeles și văzut.
Adevărul 2: Emoțiile sunt copleșitoare pentru cei mici
Emoțiile intense sunt greu de gestionat pentru copiii care încă învață mecanismele de reglare emoțională.
Un copil care aruncă jucării sau care plânge neconsolat poate fi copleșit de sentimente de frustrare, teamă sau tristețe. Spre deosebire de adulți, copiii nu au mecanismele necesare pentru a-și calma singuri emoțiile. Încercarea de a le „corecta” comportamentul fără a înțelege sursa emoției poate amplifica problema.
Ce poți face?
Când copilul are un tantrum din te miri ce, o tehnică eficientă este să recunoști emoția („Văd că ești foarte supărat”) și să oferi o soluție care să se potrivească nevoii copilului. Poți, de exemplu, să încurajezi respirația adâncă sau să creezi un spațiu sigur în care copilul să se calmeze.
Adevărul 3: Da, și copiii vor să simtă că iau decizii!
Copiii au o nevoie naturală de a explora și de a lua decizii singuri. Această dorință este esențială pentru dezvoltarea lor sănătoasă.
Când le dăm noi mâncare cu lingurița, deși ei vor să guste singuri, sau când îi îmbrăcăm pentru grădi, fără să-i întrebăm ce ar vrea să poarte, le încălcăm această nevoie psihologică de bază. În schimb, când le oferim copiilor ocazia de a lua decizii mici („Ce tricou vrei să porți azi?”), contribuim la dezvoltarea lor ca indivizi și la creșterea sentimentului de competență.
Ce poți face?
O strategie utilă este oferirea de alegeri controlate. De exemplu, dacă un copil refuză să mănânce, oferă-i două opțiuni: „Vrei sandviș cu brânză sau cu unt de arahide?” Acest lucru reduce conflictul și satisface nevoia de autonomie.
Adevărul 4: Chiar și copiii „răi“ au nevoie de conexiune
Copiii prosperă în medii unde se simt iubiți, respectați și acceptați. Relațiile sigure sunt fundamentale pentru dezvoltarea lor.
Legătura sănătoasă dintre copil și părinte este esențială pentru construirea unei baze de încredere și securitate emoțională. Când un copil simte că părintele este disponibil emoțional, este mai puțin probabil să aibă comportamente provocatoare.
În schimb, cu cât părintele e mai absent sau, prea permisiv sau prea autoritar atunci când este prezent, cu atât copilul poate avea comportamente nedorite, doar ca să-i atragă atenția. Ceea ce gândește un copil este: „Mai bine să fac ceva rău și să mă certe decât să nu mă bage în seamă deloc.”
Ce poți face?
Pentru a consolida conexiunea cu copilul, este important să nu-l cerți imediat ce face o boacănă. Mai exact, să te conectezi cu el înainte să-l corectezi.
Deși tendința noastră e să-l pedepsim, să-i dăm o lecție sau să-l trimitem în camera lui, niciuna dintre aceste reacții nu-l va învăța ce să facă mai bine data viitoare. În schimb, să-i arătăm că-l înțelegem și să-i transmitem că greșeala e o oportunitate de învățare e o modalitate prin care legătura noastră devine mai puternică.
Adevărul 5: Abia când nu le luăm personal reacțiile, atunci le putem fi sprijin
Atunci când copiii au reacții puternice, cum ar fi crize de furie, încăpățânare sau sfidare, părinții tind să le interpreteze ca pe o lipsă de respect sau ca pe o tentativă de a le submina autoritatea. Însă, adevărul este că aceste reacții nu sunt despre părinți, ci despre nevoile, emoțiile și frustrările copilului.
Abia în momentul în care părinții încetează să ia personal comportamentul dificil al copilului, pot să-l ajute cu adevărat. Dacă un părinte răspunde cu supărare sau resentimente, copilul nu va învăța cum să-și gestioneze emoțiile, ci va simți doar că este respins și neînțeles.
Ce poți face?
În loc să reacționeze impulsiv, părintele poate alege să fie un sprijin, ghidând copilul prin propriile emoții și ajutându-l să le exprime într-un mod sănătos. De multe ori, în spatele unei reacții agresive sau obraznice se ascunde o nevoie nesatisfăcută – poate copilul are nevoie de conectare, de autonomie sau pur și simplu este copleșit de emoțiile pe care nu știe să le gestioneze.
Când părintele își păstrează calmul și oferă siguranță emoțională, copilul învață că poate avea încredere să-și exprime sentimentele fără teama de a fi pedepsit sau respins. Această atitudine nu înseamnă lipsă de limite, ci stabilirea lor într-un mod empatic și echilibrat.
Concluzie
În cele din urmă, copiii nu au nevoie de părinți perfecți, ci de părinți care să le fie alături și să le ofere un model sănătos de gestionare a emoțiilor.
Când un părinte reușește să vadă dincolo de comportamentul exterior și să înțeleagă cauza reală din spatele reacțiilor copilului, relația dintre ei se transformă. Copilul se simte acceptat și susținut, iar părintele descoperă că autoritatea bazată pe conectare și înțelegere este mult mai eficientă decât cea bazată pe frică sau pedeapsă.
Astfel, părinții nu doar că ajută copilul să-și dezvolte inteligența emoțională, dar construiesc și o relație puternică, bazată pe încredere și respect reciproc.