Ați adus copilul acasă și sunteți super mega încântați dar… și speriați. E normal, mai ales dacă e primul copil. Cum n-ați mai trecut pe strada asta cu „parenting-ul”, vă simțiţi așa ca pe nisipuri mişcătoare și faceți tot posibilul să nu greșiți, să îi fie bine celui mic, să îi oferiţi tot ce are nevoie și totul să meargă ca pe roate.
În prima fază, cu greu lăsați pe cineva să se apropie de cel mic, iar mama din dotare e ca vulturul. Vede tot, aude tot, ea spune dacă ceva e ok să fie făcut, dacă nu, dacă e oportun, dacă se vorbește prea tare, dacă e prea cald, prea frig, dacă, dacă, dacă, dacă orice.
Unul dintre voi reușește să stea acasă un an sau, mai nou, poate chiar doi. E vis pentru voi, dar mai ales pentru cel mic.
Eh, dar perioada asta se termină și chiar și în cei doi ani de stat acasă mai aveți și voi nevoie de timp pentru voi. Și atunci, cu cine îl lăsați pe cel mic? Merge o bonă, cum să nu meargă? Dar parcă tot pe cineva din familie v-ați baza mai mult, nu? Ei, dacă aveți o bunică sau chiar două dispuse să își crească nepotul e mai mult decât perfect. Sau… așa vă gândiți iniţial.
Vedeți voi? Bunicile astea sunt o specie aparte. Mai ales soacrele bunici sunt o specie aparte. Mamei tale parcă îți mai vine să îi spui direct ce îți convine și ce nu, dar parcă soacrei îți e cam greu să i-o spui verde-n faţă, nu? „Dacă interpretează aiurea ce vreau să spun? Dacă se supără? Dacă mi se urcă soaţa în cap că i-am supărat mama?” și tot așa… întrebările curg și curg, iar tu taci şi înghiţi în sec.
Bunicile, dar mai ales soacrele bunici sunt greu de controlat. Ele știu foarte bine cum și-au crescut copiii, știu unde au greșit și știu ce ar fi putut să facă în plus. Acum, că au totul notat în minte și lucrurile le sunt foarte clare, își stabilesc ca scop să nu o dea în bară cu nepotul. Ce înseamnă asta? Răsfăţ total!
Da, asta înseamnă! Unora li se pune vălul pe ochi şi pe urechi, nu mai aud, nu mai văd, iar indicaţiile tale ca părinte sunt un mare ZERO pentru ele. Zic ca tine, fac ca ele. Ce urmează? Nervii tăi sunt puşi pe bigudiuri. Asta, dacă eşti un părinte care vrea să se implice total în viaţa şi educaţia copilului său.
Nu o dată o să auziți de la ele următoarele: „Ajut-o/ajută-l să își lege şireturile! Nu vezi că se chinuie?”, „Dă-i suzeta, nu vezi că plânge după ea? Ce dacă are trei ani?”, „Nu-i strică o prăjitură înainte de masă… Ce-i aia copilărie fără zahăr? A trecut de un an, gata, poate să mănânce orice!” Lista e lungă și puteți să o completaţi cu tot ce vă trece prin cap, că se aplică fără echivoc. Ah, şi să nu uit! Toate aceste îndemnuri sunt mereu însoţite de o privire dojenitoare care, cu timpul, te va scoate din minţi.
Da, ele, bunicile și mai ales bunicile soacre vor fi întotdeauna mai deştepte decât tine, părintele copilului. Ele vor ști mult mai bine ca tine cum și când trebuie făcute anumite lucruri. Şi ţie, părinte, toate aceste lucruri nu îţi prea convin pentru că vrei, normal, ca fiul sau fiica ta să primească o educaţie bună, să crească independent, frumos, încrezător, nu să fie un copil care va şti mereu că cineva îl va scoate din încurcătură, că orice face i se iartă, că doar buni îl venerează şi aşa mai departe.
Să nu vă mire dacă auziți chiar și remarci de genul: ”Ce știi tu? Ești bărbat. N-ai tu treabă de cum se crește un copil! Eu am crescut unul, doi sau trei şi uite, au ajuns mari!”.
Cum rezolvăm problema? Cu FOARTE mult calm și tact. E greu, dar nu imposibil. Trebuie să fim și fermi și să fim convinşi că așa cum vrem și cum ne-am propus să ne creştem copiii e cel mai bine. Noi și doar noi știm ce e mai bine pentru ei. Nu zic să nu cerem sfaturi, nu zic să îl luăm pe NU în brațe atunci când ni se fac sugestii, însă, atunci când ceva nu ni se pare ok, să fim tari pe poziții și, chiar dacă bunica soacră vrea altceva, noi să facem cum credem că e mai bine.
Spuneţi sincer: de câte ori aţi păţit sau poate aţi auzit părinţi spunând că atunci când îşi iau copilul de la bunici e total schimbat şi că au nevoie de câteva zile bune să îl readucă pe linia de plutire? De câte ori nu aţi auzit părinţi care se plâng că cei mici sunt super mega răsfăţaţi la bunici şi că acolo vor să stea pentru că acolo nu le spune nimeni „NU”? Sunt convins că ştiţi placa şi exact la asta mă refer cu articolul ăsta. Da! Bunicilor le intră pe o ureche ce le spunem şi le iese pe alta. E o regulă nescrisă a „buniceniei” şi se aplică în majoritatea cazurilor.
Sună așa, ca o declarație de război, nu? Parca ne-am forma o tabără „noi, taţii, împotriva bunicilor soacre”. Cam așa e! Și despre asta vorbesc inclusiv psihologi de renume. Deci, e ştiută treaba că nu e ușor într-o astfel de relație.
Spre exemplu, psihologul Laura Markham, ne ajută cu câteva exemple simple și clare. Laura este unul dintre experții implicați în campania Danonino “Spune Da”, o campanie care încurajează părinții să cultive autonomia copiilor, să le ofere puterea de a explora lumea cu încredere. Când bunica ne ordonă să îi legăm copilului şireturile că nu se descurcă cel mic, deși altă dată și le-a legat singur, răspunsul părintelui ar trebui să sune cam așa:
„Dragă mamă, ai făcut o treabă minunată, acum e rândul meu. Dacă eu aș face pentru el lucrurile astea, nu cumva chiar copilul s-ar simți prost? Nu cumva s-ar simți neputincios? Nu cumva și-ar crea frustrări mai mari?”
Eh? Nu sună într-un fel? Dragi părinți cu bunici şi bunici soacre, treaba e simplă. Bunicile astea ne-au crescut pe noi cum au știut mai bine. Și ele ne-au vrut independenți și ele au avut „curajul” să ne lase liberi, să încercăm diverse lucruri, să ne lovim cu capul ca să ne dăm seama că nu e ok ce facem, ne-au lăsat să ne chinuim atunci când ne legam şireturile și au avut răbdare. Când intervin nepoții în viața lor, însă, situația se schimbă radical. Devin mai ceva ca o cloşcă, mai ceva ca gărzile castelelor din basme. Protejează, apără, răsfaţă și iar răsfaţă, ba chiar uneori, dacă ar putea, ne-ar lua şi locul. Undeva în sufletul lor știu și ele că nu e prea ok ce fac, dar ce să vedeți? Închid ochii și se prefac că totul merge ca pe roate.
V-am spus! Nu e ușor cu ele, dar nu e nici imposibil şi o soluţie bună ar fi găsirea unui punct comun, a unui compromis. Însă, ca să vă şi iasă trebuie să existe disponibilitate de ambele părţi. Şi, dacă nu vă iese, orice aţi face, tăiați răul de la rădăcină. O bonă își va face mereu treaba și nici grădinița nu sună așa urât. Baftă!
P.S Într-un final, noi am împărţit treaba. Am inclus şi o bonă în program. Ca să fie linişte 😉