Sunt total pro parenting modern. De aceea m-am și apucat de blogul ăsta. Pentru a încuraja părinții să petreacă timp cu micuții lor, pentru a pune accent pe educația blândă, pe a elimina acele cutume cu care noi am crescut. Știți voi: pedepse, amenințări, bătăi etc-uri. Eu aplic toate tehnicile noi și consider că am doi copii fericiți, care mă iubesc enorm. Iar eu sunt, la rândul meu, foarte fericit în relația cu ei.
DAR!!!!
Ieri am trăit ceva care m-a făcut să spun că, uneori, parentingul modern este doar “bullshit”. Mda. Mi-e greu să recunosc, aruncați cu pietre în mine, dar nu mă pot abține. Iubesc noile abordări în creșterea copilului, dar una dintre ele nu ni s-a aplicat nouă. Cel puțin nu în cazul pe care urmează să vi-l povestesc.
COMPARAȚIA
Căci despre asta este vorba. Evităm să o comparăm pe Sophia cu alți copii. Nu mă interesează notele altora, tot timpul îi spunem că e important să fie azi mai bună ca ieri, să se autodepășească, să muncească pentru ea, să învețe pentru ea, să depună eforturi pentru ea.
Ne-am interzis în limbaj: “Fetița aia a fost mai bună decât tine!” sau „Uite ce a făcut copilul ăla. Tu de ce nu poți?”. Știți exact tipul de fraze la care mă refer. Le-am auzit cu toții când am fost copii. Eu am și acum traume. Că, oricât de mult m-am străduit, tot timpul găsea mama pe cineva cu care să mă compare. Asta ca să nu mi se urce la cap! Da, asta era explicația ei. Că, dacă mă lăuda prea mult, nu aș mai fi învățat la fel de bine. Așa că, oricât de mult m-am străduit, și credeți-mă că am avut performanțe senzaționale la vremea mea J, nu am auzit mai mult de un “Bravo!” sau “Felicitări, dar mai vedem!”.
La Sophia am zis că nu vom face la fel. I-am fost alături, am încurajat-o, am felicitat-o. Nu pentru nimicuri, nu în fiecare zi, ci exact când trebuia, am strâns-o în brațe și i-am zis că-s mândru de ea.
Și cum spuneam am evitat comparațiile cu alți copii.
Dar, zilele trecute, mi-a fost tare teamă. La școala ei, profesorii organizează echipe de talente. Pentru public speaking, de teatru, cor, de dans. Sunt gratuite, dar există un număr limitat de locuri, așa că elevii dau concurs. Mda!!! Și aici apare problema. Dacă în cazul notelor, toți pot lua FB, la concursurile dintre ei, doar unii câștigă, iar ceilalți suferă. Proiectul e fain, însă, copiilor le place mult și, la fiecare preselecție, dau năvală.
Iar eu nu vreau să o țin pe Sophia departe de competiții. Nu o împing de la spate să se înscrie în ele, dar nici nu i le interzic. Sunt lucruri pe care și le dorește foarte mult, așa că nu mă pot opune, chiar dacă știu că nu va câștiga întotdeauna și că va suferi. Dar, până la urmă, și asta este o lecție. Pentru că viața în sine este o continuă competiție, iar copiii noștri nu vor putea fi crescuți în globuri de sticlă, ci vor trebui să facă față la succese dar și la eșecuri.
Revenind la subiectul articolului, fiică-mea și-a ales echipa de teatru și pe cea de dans. La teatru fusese și anul trecut, așa că nu prea am avut emoții, dar la cea de dans am avut inima cât un purice. Își dorea enorm să intre și, la rândul ei, avea temeri mari.
Au fost zeci de copii la preselecții, inclusiv colegi din clasa ei. După probe, ne-a zis absolut convinsă că a fost foarte ușor și că va fi cu siguranță selectată. Pfff! N-am mai văzut atâta certitudine la ea. Și urla de bucurie.
Apoi, însă, aflând detaliile, ne-am îndoit. Concurenții au fost întrebați dacă pot face roata, sărituri, podul din picioare. Și erau mulți cei care aveau aceste abilități. Sophia mea face balet de vreo patru ani, dar nu e acrobatică, ci grațioasă. Așa că ne-am temut că nu va intra.
Și am început să o pregătim, așa cum încearcă orice părinte care crede că al său copil va suferi un eșec. Că la anul, că nu e o tragedie, că vor mai fi competiții, dar că suntem mândri de ea pentru că a dat tot ce avea mai bun… bullshit!
Da, exact. Bullshit! Nu cred că există părinte care nu-și dorește ca al său copil să ia un examen cu notă mare, să fie cel mai bun, să câștige un trofeu, să facă ceva excepțional. Nu cred.
Deci, la acest capitol, parentingul ăsta modern este full of bullshit! Yep! Nu punem presiune pe Sophia, nu contează pentru noi dacă e prima, ci doar pentru ea, atunci când își dorește mult asta. Bla, bla, bla.
Mult bla bla. Pentru că mi-a sărit inima din piept când mi-a zis, ieri, cu gura până la urechi că a fost selectată la ambele echipe. Inclusiv la cea de dans!!! Am fost mega fericit de fericirea ei. Țopăia, urla, dansa. Era un vis împlinit pentru ea și eu am fost tare mândru de ea. Și i-am și spus asta. Din plin. Cu pupături, cu strângeri în brațe, cu laude. Pentru că știu cât de important a fost pentru ea concursul ăsta.
Nu i-am spus, însă, ceva pentru care m-am rușinat că am gândit. A fost singura selectată din gașca ei, deși concuraseră fetițe mult mai atletice. Fetițe pe care ea le invidiază tocmai pentru abilitățile lor. Nu i-am spus că am gândit: “Le-ai arătat tu! Ai fost mai bună ca ele!”. Mda, am gândit-o. Cu tot parentingul meu modern, m-am bucurat enorm că fiică-mea a fost mai bună, cea mai bună.
Mi-e rușine față de copiii ceilalți și de părinții lor și nu o voi încuraja pe Soph să se compare cu ei, să le dea peste nas că ea e cea mai bună, să râdă de insuccesul lor. Dar lăsați-mă un minut. Apoi revenim la parentingul modern. Acum savurez. Un minut. Atât.