Ieri, la muncă, mi s-a pus în vedere că, dacă nu mă concentrez pe proiectele și prioritățile companiei, mai sunt 100 la ușă care abia aşteaptă să îmi ia locul. Vă sună cunoscut? Sunt sigur că mulți ați trecut prin asta. Vi s-a atras atenția, vi s-a pus în vedere, ați fost ameninţaţi cu concedierea sau cum vreți să îi mai spuneți. A venit și rândul meu, na…
Vă povesteam cu câteva zile în urmă că prințul familiei a făcut bube dulci. Le-a făcut. Au și trecut, cu chiu cu vai, dar au trecut. Acum, nu știu prin ce „miracol”, a răcit. Da, nasol. Tuse, temperatură, toată reţeta. Minunat, ce pot să spun?
Ei, când a făcut bubele, am fost nevoit să îmi iau câteva ore libere pentru că ne-a vizitat pediatrul și trebuia să fim acasă, nu? Că doar suntem părinți responsabili și prioritatea noastră e copilul. Am lipsit câteva ore.
Acum că a răcit am fost nevoit să îmi iau o zi liberă pentru că soaţei îi era imposibil să stea acasă. Nu intru în detalii că n-are sens, dar vă zic din start că nu e de judecat. Bona ajungea ceva mai târziu și oricum, în caz de boală, unul din noi rămâne acasă.
Mi-am luat o zi liberă la un timp relativ scurt faţă de cele câteva ore libere luate. Cu ce m-am ales? Cu o întrevedere cu șeful care, apropo, nu e părinte și care mi-a spus în cuvinte bine alese că mă înțelege că am un copil, dar nu îl prea interesează asta și că ar fi bine să îmi recalculez prioritățile.
Păi asta am și făcut. Fără să pic pe gânduri, fără să stau vreo secundă să analizez discuția sau complexitatea ei, i-am spus direct, tot în cuvinte frumoase, că, dacă așa se pune problema, poate să îl cheme la interviu pe primul din cei 100 care stau la ușă. L-am închis, l-am lăsat interzis. Nu cred că se aștepta de la mine să fiu atât de tranşant.
De regulă sunt un om săritor. Stau peste program, mă implic, uneori îmi asum mai multe lucruri decât pot duce și culmea, fără falsă modestie, le duc și le fac. Acum am spus stop!
-Te-ai schimbat de când ai devenit tată, George. Oare asta li se întâmplă tuturor?
-Habar nu am, dar mie mi s-a întâmplat. I-am răspuns.
-Ok, hai că facem altfel. Am să te rog să nu îți neglijezi atribuțiile, ca și până acum.
Și cam asta a fost discuția. Am ieșit din birou cu spatele drept și m-am apucat de treabă. Nu am avut nicio trăire. La fel aș fi ieșit și dacă îmi semnam demisia pentru că, în viață, lucrurile se schimbă, prioritățile se schimbă.
Sunt sigur că mi-aș fi găsit alt job. Poate nu astăzi, poate nu mâine, dar sigur, cât de repede, ceva aș fi găsit.
Acum stau şi mă gândesc la cei care nu au norocul meu. La cei care îşi pierd jobul pentru că au un şef defect care nu înţelege cum e treaba asta cu copiii, cu părinţii, cu responsabilitatea faţă de o altă persoană, dragostea necondiţionată şi sacrificiul suprem. N-o înţeleg, frate şi aia e. Nu-ţi convine să stai 12 ore la program? Jet! Că vine altul… La ei mă gândesc şi e trist.
Trăim într-o lume în care joburile sunt ambalate frumos în nişte nume pompoase menite să dea bine la CV. Trăim într-o lume în care cei mai mulţi nu mai au viaţă personală. Îşi petrec marea majoritate a timpului în faţa unui birou încercând peste puteri să îşi mulţumească şefii mereu nemulţumiţi.
Trăim într-o lume în care oamenii „dau din coadă” atunci când şeful le aruncă un „bravo” într-o şedinţă sau când primesc 100 de lei în plus la salariu pentru merite deosebite. WOW!
Da, asta e lumea în care trăim. Copiii abia îşi văd părinţii şi părinţii se dau mari că au nişte odrasle minunate care pleacă dimineaţa la grădiniţă sau la şcoală, apoi la after-school şi apoi la câteva cursuri de te miri ce şi sunt mulţumiţi că apucă să stea cu ei seara, o oră sau două înainte de culcare.
O oră sau două în care se gândesc la ce task-uri au de atins următoarea zi, la ce mai trebuie să cumpere şi se tot uită la ceas că parcă le e cam somn şi ar vrea să doarmă, dar cel mic trage de timp şi nu vrea să treacă la orizontală… Nu vi se pare trist?
Mulţumesc, spun pas.