Nu sunt religios, nu-mi aduc aminte de El decât atunci când mi-e foarte greu, când, pur și simplu, am impresia că nu-mi mai depinde viața doar de forțele mele. Și, totuși, din când în când, cumva, Acest El, sub orice formă ar fi El, îmi lasă impresia că există. Că este ceva mai presus de înțelegerea mea, ceva minunat, fabulos, extraordinar.
Tocmai am trăit o experiență intensă, în urma căreia am simțit că am atins fericirea supremă. Pentru un moment, m-am simțit înconjurat de o aură, de o senzație de bine extraordinară, de ceva inexplicabil în cuvinte, pe care, totuși, încerc să vi-l exprim aici, acum, la doar câteva minute după ce l-am trăit. În acel moment, am simțit că AM TOTUL. O fericire supremă, nebazată pe nimic material, ci doar pe sentimente deosebit de intense, unice. Am fost FERICIT la nivelul maxim pe care doar în puține momente îl poate atinge un om. Și, repet, nu câștigasem la Loto, nu mi se întâmplase nimic din lucrurile pentru care ne zbatem zi de zi.
Azi, fiica mea a suferit prima extracție din viața ei. O măsea de lapte trebuia scoasă urgent, avea infecție, se măcinase, putea afecta și alți dinți. Mie îmi este îngrozitor de frică de dentist, am avut niște complicații oribile în viață și, de fiecare dată, când trebuie să-mi fac anestezie, să simt acul în gingie, mă ia cu leșin. Jur! Puteți râde de mine, dar asta este cea mai mare temere a mea în viață. Imaginea aceea cu acul care pătrunde în gingie este coșmarul meu cel mare.
Am dus-o pe Sophia la Iulia, ortodonta ei de mai bine de un an deja. Sophia o iubește mult, i-a pus aparate dentare, se înțeleg de minune. I-am explicat puțin înainte în ce va consta procedura și am anuntaț-o că s-ar putea să o doară puțin. Chiar și așa, fiică-mea a mers cu zâmbetul pe buze la dentist pentru că înțelesese cât de important este să scoatem acea măsea.
Și a început procedura. Iulia face minuni, are tot felul de ustensile ascunse în crocodili din silicon, figurine pe care copiii le acceptă mai ușor în preajma lor, care ascund acele atât de necesare pentru anestezie. Fiică-mea nu a zis nimic în tot acest timp. Eram la doi pași de ea și nu-mi venea să cred. Mai mult, pe mine, văzând exact ce se întâmplă, mă luase senzația aia de coșmar.
Apoi extracția. Sophia nu s-a mișcat o secundă, nu a comentat o secundă, nu a spus nimic. WOW, dentista genială!
La final, însă, când totul s-a terminat, fiică-mea a izbucnit într-un plâns teribil. Am luat-o imediat în brațe, am strâns-o la pieptul meu și am stat așa câteva minute bune. O duruse. Evident, nu avea cum să nu o doară, oricâte minuni a făcut Iulia. Dar, pentru că știa cât de important era să i se scoată măseaua aia, a acceptat durerea cu un curaj fantastic. La final, însă, s-a descătușat și a lăsat lacrimile să-i curgă șiroaie.
În timp ce o strângeam în brațe, am lăudat-o cât am putut eu. Pentru că, sincer, mi s-a părut o ființă extraordinar de curajoasă. Și e doar un copil de opt ani.
Iar, ca să pot să-i compar curajul cu cel mai viteaz personaj din desene animate pe care ea îl apreciază și să-i spun că a fost chiar de 10 ori mai tare ca el, am întrebat-o:
-Care este eroul tău? Cel mai curajos erou care-ți place ție, pe care îl apreciezi?
– TATI!
Atunci am trăit acel moment. Fericirea supremă! Prin rostirea acelui cuvânt de către fiica mea. Nimic din toate succesele materiale de până acum nu se compară cu replica Sophiei. Nimic.
Cum să fiu eu un părinte atât de norocos? Cum? Oare ce am făcut să merit o asemenea fericire? Să am un astfel de copil? Care să mă iubească atât de mult? Nu știu ce am făcut, dar știu că trebuie să-i mulțumesc Divinității! Așa că îți mulțumesc, Doamne, că ai lăsat copilul ăsta să mă aleagă pe mine!
PS: Să vă mai zic că, după ce am ajuns acasă, s-a apucat să-și facă tema la engleză? Pentru că mai avea chestia asta de făcut și nu accepta să rămână în urmă? Asta deși avusese prima ei extracție de măsea cu doar 30 de minute în înainte?
Mulțumesc, Doamne!