Tic-tac, tic-tac, tic-tac, se apropie cu paşi repezi, mai e puţin, puţin şi fii-miu merge la “serviciul” lui.
Hai, că l-am înscris la grădiniţă!
Îmi tremură şi inima şi articulaţiile şi mintea şi simt aşa… furnicături în degete. Da, am emoţii.
Am plecat urechea la ce mi-au povestit cei mult mai experimentaţi decât mine, şi tind să cred că îmi va fi bine.
Am dus copilul din timp, a făcut cunoştinţă cu educatoarele, cu bucătăreasa, foarte important pentru el, a primit liber să se joace afară în spaţiul de joacă, ce mai? A fost mega încântat.
Eh, dar stând eu aşa… am zis că Dan a trecut de multă vreme prin experienţa asta şi să o iau din aproape în aproape că poate copiii ăştia mai mici, cum e şi fii-miu, or fi altfel faţă de Sophi. Aşa se face că mi-am luat prietenii cu copii mai mici la întrebări. Doamne… Îl mai dau la grădiniţă?
Ion, tată de Sasha – 3 ani
-Frate, vrei să te mint sau eşti pregătit de adevăr?
-Adevărul. Sunt pregătit!
-Urmează minimum o lună de plâns şi un an în care va fi supărat pe tine.
-Cuuum?
-Da! La noi a fost bine primele trei zile. A fost super încântat. A patra zi, s-a prins că devine obişnuinţă şi s-a terminat. Are trei ani, dar a ştiut să ne spună că suntem părinţi răi, că educatoarele îl bat, că îl bat şi copiii. L-am crezut. Era prea traumatizat. Am schimbat grădiniţa. La fel! Da, nu îl bătea nimeni, nu îl maltrata nimeni. Nu voia el şi gata.
-Şi acum?
-Acum suntem grupa mijlocie şi a început să îi placă. Însă, nu ne-a iertat de tot că l-am dus la grădiniţă. Dar primul an a fost foarte rău. Eu şi nevastă-mea am fost la un pas să mergem la psiholog. Credeam că suntem cei mai răi părinţi de pe planeta asta.
Victor, tată de Medeea – 3 ani şi jumătate
-Măi, pe a mea o fac actriţă. Când am dus-o la grădiniţă, ne-am hotărât.
-Cum aşa?
-Ştii cum câte un actor face un rol de îi rămâne emblemă? Că nu îl mai poţi indentifica cu vreun alt personaj?
-Da.
-Aşa şi fii-mea. Cum intram pe poarta grădiniţei vărsa. Vărsa, plângea şi tremura. Iniţial ne-am speriat şi am dus-o acasă şi evident la medici. Nu avea nimic. Clinic era în stare perfectă de funcţionare. Cum ajungea, însă, la grădiniţă îşi inducea starea asta. Actriţa perfectă. Până la urmă a cedat ea.
Mădălin, tată de Dan – 8 ani
-Al nostru avea coşmaruri noaptea. Se trezea ţipând la “Miss” că nu vrea să o ia de mână şi că nu vrea să coloreze… Am făcut o pauză de două săptămâni şi, ca picătura chinezească, îi povesteam ce mişto se joacă ceilalți la grădiniţă şi îi spuneam că ne pare rău că el pierde toată distracţia. Psihologie inversă, înţelegi? Până la urmă s-a cerut singur şi aia a fost. N-am mai avut probleme. În continuare, nu colorează şi nu o ia de mână pe miss.
Cristina, mamă de Tudor
-N-ai de ce să îţi faci, George, griji. Al meu a intrat pe poarta grădiniţei şi i-a lovit retina un poster cu “Frumoasa şi bestia”. 1-0 pentru grădiniţă. A urmat unul cu Elsa. 2-0 pentru grădiniţă. Urcând pe scări, spre biroul directoarei, un mare desen era pe un perete: nişte supereroi. Ce să mai? 3-0 pentru grădiniţă. M-a întrebat dacă el poate să rămână acolo. I-am zis că da şi i-am spus că mă întorc după el când limbile ceasului ajung la 17 şi 30 de minute. A zis ok, a memorat unde e poziţionat ceasul, m-a luat în braţe, m-a pupat şi a fugit la copii. Ce să îţi spun? Dintre noi doi eu am plâns. Mă aşteptam la cu totul şi cu totul altceva.
Acum, eu cum mă pregătesc pentru marele nostru eveniment?