„Chiar dacă tu crezi că tati știe răspunsurile la toate întrebările puse de tine, nu e chiar așa!”– i-am răspuns eu în timp ce o țineam în brațe și-mi treceam degetele prin buclele ei spălate de cu seară, dar acum deja năclăite de la transpirația ce i se scursese pe ceafă de la prea multă alergătură.
Eram într-o pauză de joacă și vorbeam între noi. Sophia avea un moment de curiozitate maximă. Nu mai știu ce mă întrebase. Oricum, multe, multe întrebări. De ce cerul e albastru? Cum arată steagul statului Fiji? (despre asta învățase la grădiniță în ziua aia. Habar n-am cum au ajuns să discute despre asta.) sau când vom putea merge pe Marte?
Îmi plac întrebările ei. Îmi place că este curioasă și mi-am cultivat răbdarea de la o zi la alta. La început, eram exasperat de zecile de întrebări care veneau în valuri. Rezistam la vreo cinci- șase. Acum duc și 30 fără nicio problemă. Mi-am cultivat răbdarea pentru că am învățat că întrebările puse de copil îi fac bine lui, îi satisfac lui curiozitatea. Iar răspunsurile ne fac bine amândurora pentru că ne leagă relația.
Să fiți îngrijorați, dragi părinți, când copilul nu vă mai întreabă nimic, nu atunci când vine cu zeci de dileme! Dacă nu vă mai întreabă nimic, voi, părinții, aveți o problemă. Nu i-a murit curiozitatea copilului, ci s- a îndepărtat de voi. Știe că, dacă vă întreabă ceva, veți spune că nu aveți timp, că îi veți reproșa că e o întrebare prostească sau că-l veți repezi.
A auzit, deja, aceste refuzuri de câteva zeci de ori din gurile voastre. Și a înțeles că, prin întrebările lui, vă deranjează. Iar un copil nu vrea să-și supere niciodată părinții. Pentru că, pentru el, părinții ăștia sunt cei mai tari eroi. Mult mai tari chiar și decât eroii din desene animate pe care ei îi urmăresc cu mare pasiune. Într-o luptă dreaptă între Superman și tati, copilul e convins că tati va învinge. Fără nicio urmă de îndoială.
„Ba da, tu știi toate răspunsurile! Tu ești TATI și e normal să le știi pe toate!” a venit răspunsul prompt al Sophiei, care mi-a confirmat că eu sunt cel mai tare erou pe care ea l-a întâlnit până acum.
„Ai dreptate. Așa este, tati și mami le știu pe toate.”, i-am răspuns, strângând-o și mai tare în brațe și simțind cum mi se umflă pieptul de mândrie. Praf te fac Superman dacă te prind!
Trebuie să le știm pe toate. În ochii copiilor noștri, trebuie să le știm pe toate. Pentru că cel mic are nevoie de noi, de exemplele astea impecabile, de primii lui idoli în viață. (Frate, există Google! Dai repede un search și rezolvi problema! E simplu! Că, fie vorba între noi, nu le știm pe toate, dar avem uneltele să aflăm răspunsurile.)
Cel mic trebuie să simtă că atunci când va avea întrebări, părinții lui vor ști răspunsurile. Poate nu cu detalii amănunțite, poate nu cele mai bune răspunsuri, dar că i le vor da.
Și mai importante decât răspunsurile sunt întrebările. Pentru că atunci copilul vine la tine și-ți arată că are încredere în tine. În tine, nu în altcineva. Că vrea să comunice cu tine, că vrea să-ți împărtășească din dilemele lui. Și crede-mă că poate avea dileme mult mai complicate decât cum arată steagul statului Fiji.
Acum este antrenamentul. E partea ușoară. Va veni vremea când întrebările din sufletul lui vor fi legate de dragoste, de prietenie, de neîncredere în forțele proprii. Atunci va avea probleme adevărate.
Iar, dacă tu nu-i răspunzi acum, dacă tu nu-l faci să aibă încredere în tine și să te vadă ca un om cu experiență, dar și ca un părinte cu răbdare, crezi că te va mai întreba ceva atunci când chiar va avea probleme?
Da, părinte, tu știi toate răspunsurile. Și, dacă nu le știi, le poți afla. Dar mai important este să vrei să-i oferi răspunsurile astea. Adică să-ți faci timp și să ai răbdare. ACUM, AZI. Pentru că mâine nu va mai vrea el să te întrebe nimic, când chiar va avea nevoie de răspunsuri.