Am avut momente când am simțit că nu mai pot. Că am ajuns la capătul puterilor, că mă târăsc în fiecare zi. Că mă sufoc. Că mi-e foarte greu. Și că mă lovește depresia.
Și aș fi vrut să fug. Să plec în lumea largă, să nu mă uit în spate și să fiu liber! Da, despre libertate e vorba. Despre a nu a avea grijă de nimic și mai ales de nimeni.
N-am făcut-o! N-am fugit. Poate nu am avut curaj sau, poate, am ales să fiu responsabil. Totuși, e o mare povară, uneori, să știi că cineva are nevoie de tine. Da, da. Dependența unora de tine poate fi și o povară.
De cele mai multe ori, îți umple sufletul să știi că ei au nevoie de tine, că ești util, ești dorit, ești necesar, ești iubit. Dar, uneori, dependența lor te apasă prea tare. Și, atunci, în astfel de momente, vrei să fii liber! Păi, nu? Doar și tu ești om și tu ai nevoile tale, de dinainte să-i ai pe ei, iar acum nu mai ai timp de tine, ci doar de ei.
E senzațional să fii părinte! Jur! Dar, uneori, e teribil de greu.
Și atunci când ți-e foarte, foarte greu, îi invidiezi pe cei fără copii. Recunoaște asta! Eu am simțit-o. Nu atât de mult încât să-mi doresc să nu fi avut vreodată copii, dar măcar suficient cât să visez să-i trimit la bunici vreo 3 luni. Da, mai exact îmi doream pauze. Pauze lungi.
La restaurant cu ambii copii. Cel mic în scaunul de masă, Sophia lângă mine. Doi tineri, cuplu, discutau despre planurile din noaptea aia. Cluburi, răsfăț, doar ei. Aventură. Alții, la o masă mai îndepărtată căutau pe o tabletă bilete de avion pentru week-end-ul următor.
I-am privit cu jind. Și fix în momentul în care cădeam în visare, călătorind parcă alături de ei, am realizat că fiu-miu tocmai și-a băgat o mână plină cu piure în păr. Am privit-o și pe Soph. Ea scălda lingura în ciorba de perișoare de parcă i-aș fi dat otravă.
Mi-a crescut pulsul. M-am enervat. Mi-am mușcat buzele și am răsuflat de mai multe ori puternic. M-am liniștit. Trebuie să rezolv problemele, nu ajută să mă enervez și eu. Sunt copii!
Am plecat de acasă de fix o săptămână. Fără copii.
Mă simt amputat. Sunt într-o țară exotică, dar nu am fost nici măcar la plajă încă. Aș fi putut, dar nu mi s-a părut interesant. Am zis că voi merge mâine. De câteva zile zic mâine. Nici de cluburi nu-mi arde. Nici astea nu mi se par importante.
În schimb mi se par importante conversațiile cu ei. Îi văd online zi de zi. Sophia mă zăpăcește cu tabla înmulțirii, iar bebele cu onomatopeele. Mi-e teribil de dor de ei. De ăia de până ieri mă făceau cu capul, uneori. De ăia de visam să-i trimit la ocne. 🙂
Ei fac aceleași trăznăi. Sunt la fel. La fel de zurlii, de frumoși, de copii!
Doar eu sunt altfel. Sunt departe. Iar sentimentul ăsta atât de apăsător de a fi departe de copii nu are cum să-l simtă cei fără copii. E atât de greu să fii departe de ei! E inimaginabil de greu.
Asta pentru că, deși pare că te consumă cu totul, în realitate, copiii îți dau totul. Îți dau trăiri, sentimente extraordinar de intense, imposibil de replicat cu altceva. Dar pe toate nu le poți descoperi decât dacă îi ai pe ei mai întâi. Da, e grea viața de părinte! Și da, îi mai invidiez din când în când pe cei fără copii. Dar ce trăiesc eu alături de copiii mei…. nu va putea trăi vreodată cineva fără copii.