Hai că poți! Doar ești bărbat!

“Nu ştie să meargă pe bicicletă???” 

“Încă nu. Îi e frică…” 

“Păi ce băiat e ăsta? Hei, nu fi fetiţă! Hai, curaj!” 

“Vă rog, lăsaţi-l în pace. Va merge în ritmul lui.”

“Păi cu atitudinea asta a dumneavoastră o să creşteţi un molâu, nu un bărbat.” 

“Da, mi se pare perfect!” 

V-am relalat mai sus o mică parte dintr-o discuţie purtată cu un tătic în parc. 

Da, fiului meu, la 3 ani şi jumătate, încă îi este frică să meargă pe bicicletă. Urcă, merge cu paşi de melc, foarte precaut şi spune că îi e frică. N-am nicio problemă cu asta. 

De fiecare dată când mergem în parc, luăm bicicleta cu noi. Îl încurajez să meargă cu ea, îi garantez de fiecare dată că sunt lângă el şi încet, încet facem progrese. 

Din exterior, însă, lucrurile se văd ca în discuţia relatată mai sus. Se vede că, în loc de un bărbat, voi avea un molâu. Da, se poate, dar va fi molâul meu, nu? 

Acum problema mea e alta: de ce trebuie să forţezi ca părinte nişte lucruri şi nu poţi să le laşi să vină natural?De ce, Doamne iartă-mă, e o miză aşa de mare ca fiul/ fiica ta să facă ceva acum, pentru că aşa vrei tu, când el sau ea încă nu e pregatit/ă? 

De ce??? 

Pentru mine, în ceea ce-l priveşte, nu e o miză cu nimic. Nu mi-am făcut un scop din a-l vedea citind la 4 ani. Nu mi-am făcut un scop din a-l vedea pe role la 3, nu mi-am făcut un scop din a-l vedea la liceu la 12. Nu mi-am făcut. 

Multă lume ar spune că sunt delăsător şi că, dacă nu îl forţezi un pic, n-o să facă niciodată. Nu cred în asta şi tocmai din acest motiv am făcut un mic sondaj printre prieteni, povestindu-le despre discuţia din parc. Să vedeţi ce a ieşit şi apoi, poate, îmi daţi dreptate atunci când spun că cei mici nu trebuie forţaţi să facă lucruri pe care nu le simt sau pentru care încă nu sunt pregătiţi. 

Sorin, coleg de birou

Măi, pe mine m-au chinuit tare… Cu înotul, frate. M-au dus la bazinul olimpic de la mine din oraş. Aveam vreo 4 ani. M-au lăsat acolo cu o instructoare şi au plecat. Nici nu ştiam cine e femeia aia, n-a vorbit cu mine, mi-a zis doar să mă arunc în apă, să vadă cum mă mişc. N-am vrut, îţi dai seama. Aveam şi eu atâta spirit de conservare. Şi ştii ce a făcut? M-a aruncat şi m-a lăsat să vadă cât mă zbat. Le-am zis alor mei că nu îmi place, tot m-au dus. Ştii că acum ştiu să înot doar de supravieţuire? N-o fac cu plăcere. 

Ioana, colegă de birou

Asta cu bicicleta am avut-o şi eu. Zicea tata că, dacă nu ştiu să merg pe bicicleta, n-am ce căuta cu copiii afară că toţi se dau. Şi zi de zi mă punea să mă urc şi îmi era o frică de muream, că îmi cumpărase o bicicletă mai mare. Şi ce să vezi? Două zile mi-a lăsat roţile ajutătoare şi apoi mare căzătură ce am luat. Mi-am rupt mâna… Apoi m-a lăsat în pace că l-a certat mama. Acum merg cu bicicleta dar n-o fac din plăcere… O fac pentru copiii mei care mă terorizează în fiecare weekend să plecăm în drumeţie.

Emil, prieten, chirurg 

Frate, pe mine mă lăsau ai mei la bunici peste vară şi bunicul meu era toată ziua în atelier cu mâinile în vaselină, uleiuri şi alte chestii negre de uns scule. Mă ţinea acolo cu el că “trebuie să înveţi meserie, Emiluş”. Nu suportam să mă murdăresc pe mâini. Doamne, când mă vedeam negru îmi venea să plâng şi dacă o făceam îmi zicea că-s fată şi că aşa sunt bărbaţii. Se murdăresc! Şi acum când duc maşina în servisse, stau cu mâinile în buzunar. Bine… la mine e şi defect profesional şi (râde) poate, dacă nu mă stresa el, nu deveneam azi chirurg. 

Oana, prietenă, PR 

Măi George, pe mine nu m-au obligat să fac nimic. M-au lăsat liberă. M-au lăsat să fac tot ce am vrut atâta timp cât nu a fost periculos. Şi mie, ca lui fii-tu, mi-a fost frică de bicicletă. Tata a pus-o într-o magazie şi mi-a zis că o scoatem doar când vreau eu. Când am vrut, a scos-o şi m-am dat. Mama a vrut să mă înveţe să cos. M-am înţepat de vreo trei ori, mi-a luat acele şi mi le-a mai dat peste vreo doi ani. Nu m-au stresat cu nimic, dar orice am vrut să fac, m-au încurajat. Am fost un copil relaxat, să ştii (râde). 

La mine a fost totul undeva la mijloc. Când li se punea pata pe ceva, insistau şi insistau până când unul dintre noi ceda. A fost împărţită treaba, sincer. Şi tocmai de asta, n-am de gând să îmi forţez copilul să înveţe ceva doar pentru că alţii o fac, doar pentru c[ ar fi cazul, doar pentru că un coleg de-ai lui de la grădiniţă o face, că e în trend, că TREBUIE.

Voi ce părere aveţi? Şi mai ales cum procedaţi? Tare sunt curios.