E de departe cel mai revoltat articol pe care l-am scris în ultima vreme. Iar titlul este mult cenzurat față de câte aș fi vrut să spun în el.
Week-end-ul trecut am fost pentru prima dată în Mamaia Nord. Da, zona aia cu multe fițe. Cu mașini de sute de mii de euro, de te întrebi ce pot lucra oamenii ăia de au atâția bani. Zona aia mișto, de altfel, de nu găsești nimic comparativ în toată Europa din punct de vedere al distracției de club.
Am ajuns și noi pentru două zile acolo, așa ca un fel de aroganță supremă. Am închiriat un apartament și am stat cu ambii copii și cu una dintre bunici. Ziua la plajă, seara am ieșit în club. Da, chiar a fost o maximă aroganță. Doar noi doi, până târziu în noapte. Dar nu despre noi e povestea asta, deși a fost o premieră foarte interesantă.
Povestea asta este, din păcate, despre realitatea pe care o trăiesc niște amărâți ignorați de toată lumea.
Vineri seara, pe la 2 dimineața, ne întorceam spre casă, deja depășiți de ora târzie pentru niște părinți cu doi copii. Pe o alee între două dintre celebrele cluburi, o mogâldeață. Nu era lumină suficientă și am crezut că e un câine. Aproape că l-am atins cu piciorul, trecând pe lângă el.
Dar ne-am uitat mai bine. Era un copil! Da, un copil de vreo 10 ani, înțepenit și chircit pe bordură. Sărăcăcios îmbrăcat, murdar și cu niște role vechi în picioare. Nu mișca.
Ne-am oprit. L-am atins, l-am zgâlțâit puțin, am vrut să vedem dacă e conștient.
Era teribil de drogat. După minute bune, a reușit să îngaime ceva. Îi era sete.
I-am cumpărat un suc și ceva de mâncare. A băut cu înghițituri mari și și-a mai revenit. Încet, încet, l-am tras de limbă. Era aproape 3 și el era singur, pe o bordură.
Ne-a spus că îl cheamă Canel Ismail, că are 12 ani și că e din Henri Coandă, de lângă Mamaia. (Poate are nevoie cineva de datele astea.) Nu știa cum ajunsese acolo. Sau n-a vrut să ne spună. Nu de alta, dar știa sigur că va veni cineva să-l ia. Mai trebuia, însă, să strângă vreo 50 de lei.
N-a vrut să mănânce nimic. Nu putea. Îl dureau și maxilarele. Ar fi vomitat, dacă ar fi mâncat. Nu mă pricep, dar astea par semnele prezenței drogurilor în corp. A băut măcar sucul.
Am stat cu el mai bine de 30 de minute. Ne-a rugat să nu sunăm la poliție. “Au mai sunat și alții altă dată!” Peste câteva ore, maxim zile, ar fi fost adus înapoi. Nici un taxi care să-l ducă acasă nu a vrut. Doar bani, că-i mai trebuie 50 de lei.
Părinții lui nu sunt în țară. Mai are frați, dar nu prea știe de ei. Pentru că el seara are treabă. Vine la Mamaia, la fițe, să facă bani de mâncare. Nu cred, însă, că banii îi rămân lui. Nu cred.
Am plecat neputincios de lângă el. Cu sufletul strâns, cu lacrimi în ochi. Am făcut ceva pentru el. I-am dat de mâncare. Dar cât a contat asta pentru viitorul lui? Absolut deloc.
Pentru că, în această țară, orice aș fi încercat să fac în seara aia pentru el ar fi fost de prisos. Poliția știe. Toți polițiștii din zonă știu ce se întâmplă acolo. Toți! Sunt adevărate rețele care iau copii săraci din comunele din zonă și îi trimit la cerșit în fața cluburilor de fiță. Toți știu asta! Și nu fac nimic! La fel se întâmplă în toată țara. Polițiști, autorități, mână în mână cu mafioți, traficanți de carne vie.
La 112, mi-ar fi zis că țin linia ocupată!
Și, chiar dacă l-ar fi luat de acolo, peste câteva zile ar fi fost înapoi. Vorba lui. Sau ar fi nimerit într-un centru în care ar fi fost abuzat de alții mai mari ca el.
Am plecat. N-am reușit să fac mai mult decât să-i dau o masă caldă.
M-am certat pe mine și mă cert încă. La atâtea zile distanță. Dar n-am speranțe că aș fi putut schimba ceva. E groaznic sentimentul ăsta. Dar trebuie să-mi văd de copiii mei. Măcar de ei, care, doar pentru că mă au, sunt mai norocoși ca alte mii de copii din țara asta.
Eu n-am putut face mai mult. Nici nu era treaba mea, până la urmă. E treaba celor cărora, însă, nu le pasă. A celor care își iau partea de la rețele, a celor care închid ochii și telefoane în nas. A celor care zi de zi, prin simpla lor nepăsare, distrug viitorul a mii de copii. Viitorul acestei nații.
În seara următoare, o altă alee, în aceeași zonă. O mamă își ținea bebelușul în mâna stângă. Iar dreapta o avea întinsă spre trecători. Doi pași mai încolo, doi copii, unul mult mai mare, altul țânc. Ambii cu mâinile întinse. La alți doi pași, un tată cu doi copii foarte mici, de până în trei ani. Îi certa. Că trebuie să facă mai mulți bani. Când am trecut pe lângă ei, ne-au rugat în cor: “Dați-ne și nouă niște bani!”. Nu doar rețelele de carne vie exploatează. Din păcate sunt și părinți care fac asta cu copiii lor. “Părinți” … ceva… niște creaturi odioase, niște mizerii de oameni. Pentru că nu mi se pare nimic mai inuman în viața asta decât să-ți exploatezi copiii.
Iar polițiștii erau la două străzi mai încolo. Chiar două străzi mai încolo. Și cercetau perimetrul. Așa ca la Alexandra, în noaptea aia. Cercetau perimetrul. Fără să facă nimic.