Din prima lui secundă de viaţă, am fost trei.
Din prima lui secundă de viaţă, ne-a avut alături. Unul în stânga, unul în dreapta, simţindu-se sigur, protejat şi mai ales iubit.
Asta ne-a fost misiune: orice s-ar întâmpla, orice ar veni, orice ne-ar aduce viaţa, să fim acolo. Lângă el, necondiţionat, fără compromisuri. Să-l iubim, să îi suflăm în aripi şi niciodată să i le ştirbim.
O vreme ne-a ieşit. Şi ne-a ieşit bine, zic eu. Îl vedeam cum creşte, ne bucuram de fiecare descoperire sau realizare personală. De primii paşi, de felul în care râdea de râsul lui, de felul în care îşi descoperea emoţiile sau chiar frustrările. Ne-am bucurat de tot şi încă o facem.
Lucrurile s-au schimbat însă. A intervenit… viaţa. Orele petrecute la serviciu au devenit mai multe şi implicit… mai lungi. Am ajuns să ne vedem seara, câteva ore, acasă. Şi când spun câteva ore… vreau să spun maximum două… Asta dacă nu intervine vreo delegaţie care poate dura… mult. Dureros de mult.
Brusc nu îl mai văd cum creşte. Il văd doar mai mare. Brusc nu mai sunt martor la năzbâtiile lui. Sunt martor la poveştile despre ele.
Şi, după 5 zile sau mai multe, în care el creşte şi eu nu sunt martor, vine mult aşteptatul sfârşit de săptămână. Acele două zile blestemate care mereu sunt mult, dar mult prea scurte… Şi îl văd, îl simt că are nevoie de mine. Simt că îşi doreşte să se facă una cu mine şi să mă simtă acolo. Cere atenţie, cere multă atenţie şi fac tot posibilul să i-o dau. Am ajuns să mă simt prost că îmi doresc să dorm cu o oră mai mult. Mă simt prost dacă vreau să îmi satisfac viciul de a fuma o ţigară… Mă simt prost dacă vreau să petrec o jumătate de zi doar eu cu soaţa, cum ar fi normal să o putem face. Şi… nu o prea facem. Nu o prea facem pentru că acum nu mai suntem doi, ci noi suntem şi am fost trei încă de la începutul lui.
Mă simt neputincios din multe puncte de vedere.
Mă simt neputincios că nu sunt acolo în călătoria asta frumoasă a lui care abia a început, numită viaţă. Mi-e ciudă că nu pot sta în spatele lui, să îi urmez paşii şi să-l ghidez pe drumul cel bun. Mi-e ciudă că nu sunt acolo să-l ridic atunci când cade şi mi-e ciudă că braţele mele nu sunt acolo să-l strângă şi să-l consoleze atunci când are mai mare nevoie.
Şi îl simt. Îl simt că şi-ar dori. Îl simt pe teren nesigur, îl simt uneori singur şi trist. Mă gândesc că această parte a vieţii are şi o latură bună. Îl călește. Şi totuşi… parcă e prea mic…
Am încercat să mă încalţ cu papucii lui. Mici. Mult prea mici pentru mine, omul de acum. Cumva am reuşit şi m-am întors mult în spate, am ajuns în lumea copilăriei, a imaginaţiei fără limite, a locului în care întrebările vin năvală şi ridici ochii către universul tău să ceri răspunsuri. Şi acolo ceva mă izbeşte în plex. Mă întreb: el cui cere răspunsuri? El pe cine întreabă? Întreabă măcar? Ce i se răspunde? Şi, cum nu pot să primesc răspunsuri la aceste întrebări, stau şi îl observ. Îl studiez, îi văd reacţiile şi mă mai liniştesc.
E un copil minunat şi n-o zic doar că e al meu. E un copil minunat în relaţia cu ceilalţi. Cu copiii şi adulţii deopotrivă. Şi sunt mândru dar… totuşi trist. Mândru pentru că, din mâinile noastre, din familia asta a noastră, iese un bărbat mişto. Trist? Trist pentru că eu nu sunt acolo…
Din poze, filmări sau video call, aş fi ipocrit să spun că sunt acolo în adevăratul sens al cuvântului, nu? Căci nu sunt…
Mulţi mă invidiază: “Bine, George! L-ai făcut şi n-ai bătaie de cap. Îţi faci viaţa! Faci bani să vă fie bine!”. Mai aud: “De ce eşti tu aşa trist? În loc să te bucuri că nu te bate nimeni la cap? Creşte el. Ce, n-au mai fost copii care au crescut aşa?”
De-ar şti ei ce e în sufletul meu şi ce le-aş face dacă mi-ar spune asta când sunt puţin nervos! De-ar şti ei…
În lumea asta sunt părinţi şi părinţi: părinţi care fac copii pentru că aşa trebuie, părinţi care fac copii pentru că au presiunea familiei, părinţi care îi fac că are toată lumea, părinţi cărora li s-a întâmplat să devină părinţi şi părinţi care şi-i doresc. Eu fac parte din ultima categorie. Mi l-am dorit pe Tudor cum mi-am dorit ca ea să-mi fie soaţă. Mi l-am dorit atât de tare încât cele 9 luni au zburat. Însă, nu mi-am imaginat că vor veni şi aceste momente. Nicio secundă. Cumva am încercat să-mi şterg din minte orice gând care mă prevenea că vom avea parte şi de aşa ceva.
Puteţi să luaţi acest articol ca pe un of aşternut pe o pagină. Puteţi să îl luaţi ca pe o confesiune dureroasă sau poate vă regăsiţi. De fapt… sunt sigur că multi dintre voi vă regăsiţi.
Soluţii deocamdată n-am, deşi aş vrea. Tot ceea ce pot să fac este ca, în puţinele momente în care sunt cu el, să fiu într-adevăr acolo. Nu doar în aceeaşi casă, nu doar în acelaşi parc, nu doar în acelaşi loc oricare ar fi el. Să fiu acolo! Măcar atât chiar pot să fac. Şi sunt convins că putem cu toţii…